Tara în care copiii mor

De 3 ani încoace UNICEF ne tot acordă „meritul“ negru de a fi statul cu cea mai mare rată a  mortalităţii infantile si a abandonului din Uniunea Europeană. După raportul anual, mereu urmează declaraţii sforăitoare ale Ministerului Sănătăţii, urmate de statistici locale care ne anunţă pasiv îngrijorate că majoritatea covârsitoare a femeilor însărcinate din România nu merg la niciun consult pe perioada sarcinii. Dincolo de cifrele socante, dar totusi seci - 20 de copii morţi din 1.000 se nasteri în România (adică din 50 de nou-născuţi unul moare!) -, vin povestile. Nu vorbim doar despre copii adusi pe lume cu malformaţii grave, ci în mai mare măsură despre lipsă de educaţie, nesimţire, dezinteres ori greseli ale medicilor, dezumanizare… Si lista poate continua. Povesti sunt cu miile, si cele extraordinare ajung la stiri. Un copil de 3 ani a murit inexplicabil - o recunosc chiar medicii - la câteva minute după ce o asistentă i-a făcut două injecţii. Altul a murit la 16 ore după ce fusese diagnosticat si tratat pentru că era rosu în gât. Pentru că mama lui era mare amatoare de băutură, un bebelus dintr-un sat din Vaslui a ajuns în stare gravă la spital, fiind diagnosticat cu sindrom alcoolic fetal si malnutriţie. Medicii recunosc că nu s-au mai întâlnit cu un astfel de caz - băieţelul avea încă din timpul vieţii intrauterine ciroză hepatică. Abia când zăcea pe un pat de spital, fără sanse mari de supravieţuire, Autoritatea pentru Protecţia Copilului s-a gândit să-l ia din îngrijirea mamei - o femeie beată până si în momentul în care a fost anunţată că trebuie să uite de acel copil. M-a socat faptul că femeia nu înţelegea nici în ruptul capului de ce nu e bine să bea si ea un păhărel. Si mergeau reporterii din gard în gard si tot satul îi dădea dreptate: ce mare treabă că bea, toţi beau, o fi fost copilul mai sensibil si atunci bine că se duce ca să nu-si mai chinuiască „biata“ mamă. O altă statistică: zeci de mii de adolescente rămân însărcinate anual pentru că nu au auzit de metode de contracepţie. Multe sunt violate la 8-10 ani de rude: taţi, fraţi vitregi ori ba. Unul din acest soi răspundea senin întrebării dacă îi pare rău: nu, că nu a durut-o! Asa am făcut si cu surorile mele mai mici! Ce zice lumea? Eh... se mai întâmplă. I-o fi plăcut si ei. Nu moare niciuna dintr-un viol. Ba chiar moare. Si stiţi bine că nu mă refer aici numai la sensul fizic. Am constatat din nou zilele acestea că noi, ca popor, avem un soi tare relaxat si înţelegător de a privi faptele acestea - o palmă, un pumn, un viol, moartea unui bebelus urmată de stupida reacţie: lasă, că faceţi voi altul, un incest... De-ar fi o oglindă în care să ne privim toţi odată, mă tem că am constata că, dincolo de agitatele declaraţii, de altfel lăudabile, dar aparent inutile, ale unor ONG-uri, nu ne pasă. Ne ucidem lent, dar sigur ca popor, omorându-ne copiii. Cu bani, cu alcool, cu pumnii, cu masini mult prea scumpe si puternice pentru experienţa lor de soferi, cu frustrările noastre, cu înapoierea si sărăcia în care se zbate mai mult de jumătate din populaţie. Cu o bizară, dar voluptuoasă mândrie de a fi ţara unde copiii mor…