Campania electorală americană se concentrează excesiv pe proiectele politice ale candidaţilor si prea puţin pe planurile lor economice

La startul campaniei sale electorale, candidatul democrat Barack Obama si-a dezvăluit fără echivoc convingerile protecţioniste. Principala sa promisiune în acest sens a fost că, în cazul în care va fi ales, va renegocia Acordul American de Liber-Schimb (asa-numitul acord ALENA sau NAFTA). Cu toate că acest tratat, încheiat între Statele Unite, Mexic si Canada, fusese semnat, în 1994, de Bill Clinton - un presedinte democrat.
Nelinistea creată de această declaraţie a lui Obama l-a determinat pe unul dintre principalii săi consilieri pe probleme economice, Austan Goolsbee, să aibă o întâlnire secretă cu un reprezentant al guvernului canadian, pentru a calma temerile autorităţilor din această ţară. Goolsbee a susţinut că n-ar fi vorba decât de o promisiune de campanie, nepunându-se problema transpunerii ei în practică. Însă cuvintele linistitoare ale lui Goolsbee la adresa guvernului canadian au ajuns publice, iar staff-ul senatorului de Illinois a reacţionat spunând că declaraţiile consilierului au fost interpretate gresit si că termenii acordului de liber-schimb ar trebui într-adevăr să fie renegociaţi. Cu toate acestea, după ce a câstigat nominalizarea pentru cursa prezidenţială din partea partidului său, Obama a părut că dă înapoi. El s-a declarat un susţinător al libertăţii pieţelor, însă la modul vag-general, fără să dea nicio precizare asupra subiectului ALENA/NAFTA.

Retorică electorală sau proiect politic?
Este ceva obisnuit ca aspiranţii la magistratura supremă a statului american să asume poziţii extreme în decursul campaniei care duce la alegerile primare, poziţii care devin mai moderate si mai nuanţate odată ce partidele îi desemnează oficial drept candidaţi. Într-o primă etapă, este vorba de atragerea voturilor militanţilor de partid cu opinii radicale, iar apoi, a celor cu atitudini de centru, mai ponderate. Ceea ce ar explica evoluţia retoricii electorale a senatorului de Illinois. Însă schimbările sale succesive de macaz lasă să planeze un dubiu asupra atitudinii sale viitoare ca potenţial presedinte.
Dacă se va perpetua criza economică - ceea ce, după cum se pare, este extrem de probabil - somajul se va agrava, iar apelurile pentru intervenţia statului se vor amplifica, în special din partea sindicatelor. Aliaţii lor, democraţii, care mizează pe o largă majoritate în Congres, după cum ni se spune, se vor grăbi să le satisfacă. Această ipoteză este cu atât mai pertinentă cu cât purtătorul de cuvânt al Camerei Reprezentanţilor (al treilea personaj ca importanţă în stat), Nancy Pelosi, situată la stânga Partidului Democrat, si-a probat deja convingerile protecţioniste, blocând acordurile de liber-schimb ale Statelor Unite cu Columbia si Panama, cu toate că aceste acorduri erau extrem de favorabile pentru industria americană. În aceste condiţii, este limpede că anul 2009 va aduce cu sine si alte măsuri protecţioniste. Iar asta în pofida convingerilor „liber-schimbiste” ale consilierului economic al lui Obama.

Protecţionismul creează somaj, nu invers!
Este adevărat că actualul acord dintre partenerii nord-americani ar fi redus numărul de locuri de muncă în câteva sectoare, cum ar fi industria auto. În schimb, ar fi creat foarte multe joburi în alte ramuri, în special în industria serviciilor si în tehnologie. În concluzie, acordul ar fi determinat o deplasare a forţei de muncă spre domeniile generatoare de valoare adăugată mare, fără a produce, pe total, somaj.
Dovada o reprezintă crearea a 15 milioane de locuri de muncă în anii care au succedat implementării acordului ALENA. Ani în care rata somajului a scăzut de la 5,5 la 4% - cifră considerată a fi minimul absolut, sub care stabilitatea preţurilor ar fi în pericol. Adăugăm că, potrivit Institutului Peterson pentru Economie Internaţională, suprimarea tuturor barierelor comerciale ar duce la o crestere a PIB-ului american cu 500 de miliarde de dolari. Ne este, deci, imposibil să credem că acordurile de liber-schimb ar fi dat un impuls somajului. De altfel, majoritatea economistilor cred contrariul.

Sindicate + etatism = criză
Pe de altă parte, sindicatele, prezente mai ales în industriile manufacturiere, se opun liberului-schimb din motive egoiste: aceste acorduri îi defavorizează pe lucrătorii subordonaţi lor, fiiind, totodată, o sursă de noi locuri de muncă si de progres pentru majoritatea populaţiei. Însă a da satisfacţie organizaţiilor muncitoresti i-ar putea costa scump pe americani, iar acestia ar trebui să stie asta. Taxele vamale de sinistră amintire, cunoscute sub numele de Legea Smoot-Hawley din 1930, au provocat măsuri de retorsiune. Exporturile americane s-au redus la jumătate si au contribuit la precipitarea Statelor Unite si apoi a Europei în depresie.
Campania electorală americană este polarizată cu privire la caracterul candidaţilor, la aptitudinile si experienţa lor în a conduce ţara în vreme de criză. Foarte rar se vorbeste despre programele lor economice, în special în ceea ce priveste protecţionismul. Avem motive să ne temem că cel al lui Barack Obama ar antrena America si lumea în turbulenţe de care speram că am scăpat definitiv. Criză economică, Congres dominat de democraţi si presedinte aparţinând aceluiasi partid: un cocktail care se anunţă exploziv.

Florin Aftalion este Profesor de finanţe la ESSEC Business School Paris

Articol apărut initial în numărul din 17 septembrie 2008
al cotidianului francez
„La Tribune“