Desi statul român - încă din epoca lui Alexandru-Ioan Cuza si până la Constituţia din 1991 - a proclamat întotdeauna principiul separării Bisericii de stat, legătura strânsă dintre politic si religios a rămas până astăzi o constantă în spaţiul autohton.  Această alianţă semi-oficială dintre stat si culte, construită pe o reinterpretare originală a vechii „symphonii“ bizantine dintre Tron si Altar,  este cel mai bine ilustrată sub aspectul său financiar. Anual, statul român cheltuieste sute de milioane de lei pentru salarizarea clericilor si finanţarea celor 18 culte pe care le recunoaste în mod oficial. Biserica Ortodoxă Română (BOR) este, datorită mărimii si statutului său simbolic, principalul beneficiar.
Volumul exact al fondurilor publice care merg către finanţarea cultelor este însă dificil de estimat deoarece la banii oferiţi din bugetul oficial al Secretariatului de Stat pentru Culte (avatarul actual al Departamentului Cultelor din vremea comunismului si al Ministerului Cultelor din epoca antebelică) se adaugă sume generoase furnizate de autorităţile publice locale din bugetele proprii.  

Indisolubila alianţă
O serie lungă de practici, cutume si mentalităţi cu rădăcini adânci în istoria locală concură pentru a pune principiul separaţiei dintre stat si biserică sub un con de umbră. Dintre toate, finanţarea directă a cultelor cu bani de la bugetul public este cel mai rar semnalată si pusă în discuţie, desi este una dintre cele mai solide pietre de la temelia uniunii semi-oficiale dintre stat si biserică. Atât Constituţia în vigoare, cât si legea 489 din 2006 privind libertatea religioasă si regimul general al cultelor stipulează că în România nu există o religie de stat. Cu toate acestea, statul român, în baza acelorasi acte juridice, sponsorizează un club de 18 organizaţii religioase pe care le recunoaste în mod oficial. Sprijinul financiar oferit de stat, în virtutea utilităţii sociale a acestor culte, nu este deloc nesemnificativ si este plătit de toţi contribuabilii, inclusiv de cei fără credinţe religioase sau a căror credinţă nu este recunoscută în mod oficial de stat. În practică, un parteneriat semi-oficial, niciodată recunoscut ca atare, există între stat si culte. Acestea din urmă beneficiază de salarizarea personalului clerical, finanţarea construcţiei si repartiţiei lăcasurilor de cult, asigurarea predării confesionale a religiei în scolile publice, inclusiv la nivel universitar, o serie de avantaje fiscale, la care se adaugă, mai ales în cazul Bisericii ortodoxe majoritare, diverse avantaje simbolice. În schimbul acestui sprijin, statul se asigură de niste clienţi loiali si obedienţi, birocraţia statală îsi vede competenţele extinse si numărul de posturi mărit, iar politicienii au oricând la dispoziţie mai multe pârghii pentru a manevra un bazin electoral considerabil. Din punct de vedere al relaţiei economice cu statul, cultele funcţionează ca niste regii autonome parţial private ai căror administratori sunt de facto funcţionari de stat.

Înalta birocraţie ecleziastică si micii funcţionari religiosi
Sefii cultelor din România beneficiază, conform legii 142 din 1999, de acelasi statut ca ocupanţii funcţiilor de demnitate publică. Înalta birocraţie laică este astfel dublată, la o scară mai redusă ce-i drept, de o înaltă funcţionărime religioasă.
Conform proiectului de modificare a legii 142, redactat de Secretariatul de Stat pentru Culte (SSC), înalta birocraţie ecleziastică numără 84 de mitropoliţi, episcopi, rabini, muftii si presedinţi. Indemnizaţiile de care beneficiază această categorie neobisnuită de funcţionari publici se ridică la nivelul indemnizaţiilor de care beneficiază senatorii si deputaţii, fiind doar cu puţin sub indemnizaţiile majorate ale principalelor personaje de stat (presedintele României, primul-ministru si liderii celor două Camere ale Parlamentului), dar peste veniturile salariale ale directorilor adjuncţi de la Regia autonomă Romsilva. Considerat adesea al doilea om în stat în ordine simbolică, Patriarhul BOR, Preafericitul Daniel, este primul în ierarhia liderilor religiosi autohtoni si beneficiază de cea mai mare indemnizaţie, 7.997 lei, conform modificărilor propuse de SSC la legea 142. Din anul 1999, nivelul indemnizaţiilor pentru liderii religiosi cu funcţii asimilate demnităţilor publice a crescut, în termeni reali, cu aproximativ o treime.
Dacă liderii cultelor oficiale beneficiază de indemnizaţii generoase, preoţii, pastorii sau imamii fără înalte funcţii de stat si de cult trebuie să se mulţumească cu niste salarii mult mai puţin consistente. Veniturile personalului religios cu funcţii de conducere în cadrul cultelor care nu sunt însă asimilabile demnităţilor publice, în total 1.262 de posturi în organigrama SSC, variază de la un maxim de 1.638 lei (pentru vicari sau consilieri patriarhali, vicepresedinţi si secretari generali), până la un minim de 741 lei pentru egumeni, stareţi si maici superioare. La talpa Bisericii, care numără nu mai puţin de 15.228 de preoţi, diaconi, pastori, vestitori si imami, salariile sunt încă si mai mici, oscilând de la un maxim de 733 lei pentru cei cu studii superioare si gradul I până la un minim de numai 510 lei pentru debutanţii cu studii medii.
Bineînţeles, veniturile clericilor nu se reduc la salariile primite de la SSC. Acestia realizează venituri suplimentare din contribuţiile private primite de la comunităţile religioase în care trăiesc. Sumele obţinute din donaţii sau contra serviciilor religioase prestate adesea depăsesc salariul lunar asigurat de stat. Cu toate acestea, discrepanţa dintre salariile mari ale înaltei birocraţii eclesiastice si salariile de maxim 733 lei ale celor peste 15.000 de preoţi, pastori si imami de pe cuprinsul ţării, ridică inevitabil semne de întrebare privind aplecarea celor dintâi către cele vesnice, mai ales în condiţiile în care luxul dotărilor auto si imobiliare ale unor înalte feţe bisericesti au făcut obiectul unor frecvente relatări de presă.    

Sute de milioane pentru construcţia de biserici
Din 1989 si până astăzi, zeci, poate chiar sute de biserici, catedrale si mănăstiri s-au construit în fiecare judeţ al ţării. Febra construcţiei de lăcasuri de cult din această perioadă este parţial explicabilă dacă ţinem cont de demolările si persecuţiile suferite de toate cultele religioase în perioada comunistă. Cu toate acestea, numărul mare de noi biserici construite sau aflate în construcţie în România, un fapt care nu întârzie să fie remarcat cu mirare de vizitatorii vest-europeni, a necesitat si necesită sume considerabile de bani, o mare parte din acestea venind din fonduri publice.
Donaţiile private strânse de culte nu au reusit, cel mai adesea, să acopere decât o parte nesemnificativă a costurilor de construcţie a unui nou lăcas de cult. Ele s-au dovedit cu atât mai insuficiente în cazul marilor catedrale ortodoxe aflate în construcţie în cele mai mari centre urbane ale ţării sau proiectate pentru altele, printre care si Bucuresti, unde Patriarhia asteaptă să demareze lucrările de construcţie a Catedralei Mântuirii Neamului pe un teren din spatele Palatului Parlamentului. În aceste condiţii, cultele religioase - si BOR în special - au obţinut un sprijin mai mult decât substanţial din partea statului, atât sub forma unor cesiuni de terenuri, cât si sub forma unor fonduri publice considerabile. O parte din banii publici oferiţi diverselor culte religioase pentru construirea de noi lăcasuri de cult au provenit de la bugetul naţional, la care s-au adăugat sume importante furnizate de bugetele autorităţilor locale.
În perioada 2005-2008, Secretariatul de Stat pentru Culte a direcţionat în mod oficial nu mai puţin de 399,57 de milioane lei de la bugetul naţional către construcţia si reparaţia de lăcasuri de cult. SSC nu deţine date privind numărul lăcaselor de cult construite sau reparate ca urmare a sprijinului financiar furnizat.
Totusi, în anul 2002 SSC a susţinut un proiect iniţiat de Florentina Udrea care viza evidenţierea informatizată a tuturor lăcasurilor de cult construite în România începând cu anul 1989. Entuziasmul oficialilor Ministerului Culturii si Cultelor pentru acest proiect a dispărut însă destul de repede, iar până în prezent nu s-a reusit decât culegerea datelor pentru perioada 1990-1999. În acest interval s-au construit, conform informaţiilor oferite de doamna Udrea, 808 lăcasuri de cult, dintre care 512 biserici ortodoxe, 118 adventiste, 64 romano-catolice si 63 ortodoxe de rit vechi.