Închipuiţi-vă că trăiţi pe o insulă cu alţii 199 de indivizi. 30 dintre cei cu putere de muncă au decis să emigreze pe o insulă vecină mai prietenoasă cu nivelul lor de trai, iar alte 55 de persoane sunt în vârstă. 40 sunt copii si tineri care nu au timp să muncească, dedicându-se scolii. O veste bună este că nu aveţi decât 8-9 trântori pe insulă, pe care însă, evident, nu-i puteţi lăsa să moară de foame. Vreo 25-30 dintre locuitori sunt mai autisti, nu-i încântă diviziunea muncii, preferă să-si cultive singuri zarzavaturile si să-si crească personal animalele de pe lângă casă. Dintre cei 48 rămasi, 14 sunt mai mult buni de gură decât buni de muncă si si-au asumat prerogative de organizare a comunităţii insulei. Nu au încredere în sentimentele voastre crestinesti si vă constrâng să deveniţi filantropi, să-i susţineţi pe cei aflaţi la nevoie (tineri, bătrâni si trântori), în plus să le plătiţi si lor efortul intelectual (doar vorbim de diviziunea muncii) de a se ocupa de binele vostru (cu costuri ridicate pentru ei că, deh, uneori fac acest lucru împotriva voinţei voastre egoiste). 9-10 din cei 34 de indivizi rămasi să aducă bunăstarea insulei sunt în slujba celor 14 „luminaţi“ si fac mai mult pagubă - preţul serviciilor lor nu acoperă costurile de producţie. Cei 14 nu pot să nu se preocupe de soarta lor, asa că n-au de ales si îi obligă pe cei aproximativ 25 de salahori să le subvenţioneze celor 9-10 angajaţi ai lor procesul de producţie. Iar cei 25 de salahori, care-i ţin în cârcă pe ceilalţi 145 (115 dacă-i scădem pe autisti) de locuitori ai insulei, sunt prea ocupaţi cu munca pentru a se mai putea revolta!
Dacă înmulţiţi fiecare dintre aceste cifre cu 1.000, reiese un portret fidel al României anului 2008: Potrivit datelor INS si MMSSF, 5,5 milioane de pensionari, 4 milioane de copii si tineri aflaţi în procesul educaţional fără a activa în câmpul muncii, 2,5-3 milioane de agricultori, foarte puţini someri, 1,4 milioane de bugetari, un milion de angajaţi în companii în care statul este încă acţionar (CFR, Posta Română etc.) si numai aproximativ 2,5 milioane de angajaţi exclusiv în sectorul privat.

Mulţi, dar buni... de vot
În plus, un element important în organizarea insulei, ignorat iniţial, constă în faptul că nu toţi luminaţii conduc propriu-zis, ci numai unul dintre acestia, ales în mod democratic. Iar cum voturile celor 55 de persoane în vârstă, cele ale celor 13 luminaţi si ale celor 9-10 angajaţi ai acestora sunt mult mai numeroase decât cele ale salahorilor, liderul insulei (echivalentul guvernanţilor din România) este mult mai interesat de majorarea veniturilor celor care beneficiază de bunăvoinţa sa redistribuitoare. Iar această majorare nu poate fi făcută decât prin cresterea poverii fiscale impuse celor 25 de cetăţeni productivi (echivalentă cu reducerea veniturilor reale ale acestora), prin împrumutare internă - la cetăţeni, sau externă - la cetăţenii altor insule sau prin inflaţie. De cele mai multe ori, pentru a fi reales, liderul apelează la toate aceste 3 metode. În an electoral, conducătorul aflat în exerciţiul funcţiei este asaltat de cereri de majorări de venituri din partea celor trei categorii de votanţi, fără voturile cărora este distrus din punct de vedere politic. Rezultatul: veniturile acestor categorii cresc într-un ritm superior celor ale indivizilor direct productivi.

Evaziunea - soluţia supravieţuirii
Dar ce ar putea să facă salahorii pentru a putea trăi mai bine? Singura soluţie - să evite povara fiscală impusă de luminaţii conducători. Cea mai simplă metodă este ascunderea veniturilor reale si ocolirea impozitului. Asa se face că 61,5% din fisele fiscale depuse de angajatori la Fisc (6,4 milioane în 2007) cuprind venituri pe cartea de muncă la nivelul salariului minim pe economie. Faptul că s-au depus 6,4 milioane de fise fiscale numai aparent contrazice datele INS, care arată că în România există 4,83 milioane de angajaţi. Multe dintre aceste fise au ca subiect acelasi angajat, care si-a schimbat locul de muncă în cursul unui an. Altele pot fi fise fiscale ale unor pensionari care muncesc part-time. Acceptând să declare salariul minim în contractul de muncă, angajaţii plătesc contribuţiile sociale numai la această sumă. Asta nu înseamnă că salariul minim este singura lor sursă de venit, pentru că în 2007 au mai fost depuse 630.000 fise fiscale 2, respectiv venituri din salarii altele decât cele de la funcţia de bază, iar alte 924.706 persoane trebuie să depună declaraţii privind veniturile realizate, altele decât salariile. Cum angajaţii la stat nu sunt plătiţi cu salariul minim pe economie, rezultă că majoritatea salariaţilor din sectorul privat preferă să fie plătiţi pe cartea de muncă cu salariul minim, pentru ca restul banilor să-i primească sub alte forme nepurtătoare de CAS sau chiar la negru.

Slujbă sigurăsi bine plătită
Actualul guvern al României nu face excepţie. Miercurea trecută, la Palatul Victoria s-a anunţat că valoarea punctului de pensie va fi majorată începând cu 1 noiembrie 2008, cu două luni în avans faţă de termenul stabilit iniţial. Potrivit premierului Călin Popescu-Tăriceanu, punctul de pensie urmează să fie majorat din luna noiembrie cu aproximativ 20%, de la 581,3 lei la 697,5 lei.
În prezent însă, marea problemă a României nu sunt pensiile, ci avântul luat atât de numărul de angajaţi la stat, cât si de salariile acestora. Acestia sunt plătiţi de către cei 2,5 milioane de angajaţi în domeniul privat fie direct, prin taxe si impozite, fie indirect, prin obligaţia achitării în viitor de către contribuabili a creditelor contractate de Guvern sau prin scăderea nivelului de trai ca urmare a procesului inflaţionist provocat de parasutarea din elicopterul guvernamental a banilor în consum. În plus, angajatorii privaţi devin din ce în ce mai necompetitivi la nivel internaţional, ca urmare a majorării costurilor cu forţa de muncă. Pentru că România este o ţară atipică si dintr-un alt punct de vedere: nu salariile din domeniul privat le determină pe cele de la stat, ci invers. Iar acest avertisment nu este tras numai de ziaristii si analistii cinici, cum sunt numiţi în emisiuni populiste pe micile ecrane, ci si de specialistii băncii centrale. „În ultimii ani, salariile din sectorul public le-au întrecut ca dinamică si ca nivel pe cele din sectorul privat. Există susţinere empirică pentru ipoteza conform căreia salariile din sectorul public le-au influenţat pe cele din sectorul privat. Până la sfârsitul anului 2004, salariile reale nete din sectorul public (exprimate ca salariile din administraţia publică, învăţământ si sănătate) au avut o evoluţie aproape identică cu salariile din sectorul privat. După 2004, salariile din sectorul public au început să înregistreze rate de crestere semnificativ superioare celor din sectorul privat (15,5% în 2005 si 19,3% în 2006, o accelerare faţă de o rată medie de crestere anuală pe tot intervalul 2000-2006 de 10,5%), depăsindu-le pe acestea din urmă si ca nivel“, se precizează în caietul de studii nr. 24 al BNR. La baza discrepanţelor salariale stă, potrivit autorului studiului, nivelul mai ridicat de pregătire a angajatului mediu din sectorul public (ponderea angajaţilor cu studii superioare este mai mare în sectorul public decât în cel privat). Numai că „dinamica acestora  tinde să accelereze si este dificil de susţinut că are la bază o crestere a eficienţei deoarece si numărul de angajaţi a crescut. Pe intervalul 2000-2006, ponderea numărului angajaţilor în sectorul public în total a fost stabilă, la circa 20%“.

Raiul s-a născut la Stat
În raportul de ţară al Fondului Monetar Internaţional („Romania: Selected Issues“, IMF iunie 2007), autorii atrăgeau atenţia că suplimentarea numărului de salariaţi în administraţia publică (cu aproape 30.000 de persoane în 2006) a avut loc fără să existe vreun plan de reformă al administraţiei publice.
„Dinamica salariilor din sectorul public corelată cu evoluţia economiei din acesti ani si cu rezultatele estimărilor sugerează că până în 2004 politica de venituri a fost una prudentă, cresterile salariale fiind corelate cu corespondentul lor din sectorul privat si astfel si cu mersul economiei. Ulterior, politica veniturilor a devenit mai prociclică, salariile din sectorul public crescând semnificativ peste câstigurile de productivitate ale economiei“, atrage atenţia acelasi studiu.
Raportul bugetari/angajaţi explică si de ce, în pofida faptului că majorarea salariilor brute reale nu a depăsit cresterea productivităţii muncii în industrie, productivitatea muncii măsurată la nivelul întregii economii a fost depăsită de majorările salariale. Pentru că angajaţii statului nu pot fi productivi, ei seamănă mai mult cu organismele parazitare!