Anthony J. Evans este un specialist în economie instituţională, economia organizaţiilor si analiza proceselor de schimbare socială. Printre temele sale de cercetare, un loc aparte îl deţine analiza tranziţiei de la economii planificate la economii de piaţă în Europa de Est. Cazul României, unde Anthony Evans a efectuat o serie de investigaţii de teren pe parcursul anului 2005, va fi amplu reflectat în viitoarea sa carte, „The Neoliberal Revolution in Eastern Europe: Economic Ideas in the Transition from Communism“, scrisă împreună cu Dragos-Paul Aligică. Cel mai interesant aspect al traziţiei din Estul Europei, amintit de Evans în interviul oferit SFin, este dublul sens al miscării de idei care a modelat acest eveniment capital de la sfârsitul secolului XX: dinspre Vest spre Est, într-o primă fază; dar si dinspre Est spre Vest, în a doua etapă, caracterizată prin implementarea cu succes a unor reforme, cum ar fi cota unică (flat tax), considerate anterior riscante si mai degrabă pur teoretice în ţările occidentale dezvoltate.

Faceţi parte din comunitatea economistilor dedicaţi principiului cotei unice. Care sunt principalele motive care fac un astfel de regim fiscal preferabil în raport cu alte sisteme de impozitare?
Principala motivaţie pentru care am studiat cota unică de impozitare este provocarea pe care o ridică în faţa explicaţiilor tradiţionale privind schimbările sociale. Răspândirea cotei unice de impozitare a dovedit că reforme radicale de politică sunt posibile si a impus mai multă umilinţă asupra celor care considerau pur si simplu că ideile se răspândesc doar din Vest spre Est.
În ceea ce mă priveste, sunt atasat teoriilor finanţelor publice care accentuează importanţa certitudinii, facilităţii si echităţii si consider că aceste aspecte sunt deosebit de importante în ţări cu un sector informal mare si o slabă domnie a legii. Nu încape îndoială că prosperitatea umană cere transparenţă si o politică fiscală non-arbitrară si că dezvoltarea economică izvorăste din posibilitatea antreprenorilor de a paria pe talentele lor si de a profita de pe urma acestora.

Din câte stiu, pregătiţi o carte împreună cu Dragos-Paul Aligică, intitulată „The Neoliberal Revolution in Eastern Europe” („Revoluţia Neoliberală din Europa de Est”) în care îmi imaginez că subiectul cota unică va figura în mod proeminent. Care este evaluarea dumneavoastră, până în prezent, a regimurilor fiscale bazate pe o cotă unică instituite în Europa de Est si în România în particular?
Cartea intenţionează să dezvăluie si să accentueze rolul pe care ideile l-au jucat în procesul tranziţiei si folosim răspândirea cotei unice pentru a arăta acest lucru. În ciuda avertismentelor si opoziţiei FMI, consensul cu privire la date pare să susţină aprecierea că acest sistem duce la ceea ce teoria prezice că ar trebui să ducă - cresc baza de impozitare si veniturile fiscale. De fapt, efectele cotei unice par să fi surprins chiar si pe cei mai ardenţi susţinători ai săi. În România pare să existe un consens în acest sens: cota unică a avut un efect pozitiv asupra veniturilor bugetare.

Dar, din punct de vedere strict teoretic, ce înseamnă de fapt un regim fiscal bazat pe o cotă unică (flat tax)? Să luăm cazul României: avem o cotă unică de impozitare de 16% pe venitul persoanelor fizice, una de 16% pe profit, acelasi nivel este aplicat si economisirilor personale, câstigurilor de capital, chiriilor si dividendelor, plus o cotă aproape unică de impozitare de 19% pe vânzări (TVA), o plasă de asistenţă socială de 37,6% pentru angajator si 15,5% pentru angajat, plus vreo alte 90 de taxe. Oare avem cu adevărat un regim fiscal bazat pe o cotă unică în România?
Când cercetătorii spun că o ţară a adoptat „cota unică de impozitare“ (flat tax), acestia se concentrează în principal asupra venitului personal si aveţi dreptate să arătaţi că aceasta nu este singura parte a sistemului fiscal. Robert Hall si Alvin Rabushka au creat propunerea clasică, iar în practică toate punerile în aplicare diferă câte puţin în relaţie cu acest punct de referinţă. În opinia mea similarităţile sunt mai importante decât diferenţele, dar acest lucru nu ar trebui să împiedice oamenii să ia în considerare totalitatea poverii fiscale. România a făcut un mare salt pe tărâmul cotei unice de impozitare, dar în mod evident există destul loc pentru ca întreg regimul fiscal să fie redus.

Cota unică de impozitare este de obicei văzută ca o politică liberală, dar din 2005, când sistemul progresiv de taxare a fost înlocuit în România, venitul fiscal al guvernului - povara fiscală a contribuabililor - a sărit de la 30,2% din PIB în 2004 la 36,4% din PIB în 2007. Mai mult, anumite sectoare ale economiei - cum ar fi piaţa bursieră, sectorul imobiliar sau economisirile -, care anterior erau mai puţin taxate sau chiar netaxate, acum au intrat sub control fiscal. Cum se îmbină acest lucru cu filosofia liberală a cotei unice de impozitare?
Desi venitul fiscal este o povară asupra contribuabililor, o cotă unică face mai probabil ca acest venit să provină de la contribuabili adiţionali sau de la activităţi economice suplimentare. Cu alte cuvinte, este foarte posibil ca contribuabilii să vadă o reducere a poverii fiscale individuale, dar ca veniturile fiscale să crească pe total. Faptul că veniturile fiscale au crescut dovedeste succesul cotei unice deoarece majoritatea propunerilor de politici fiscale intenţionează să fie neutre cu privire la venituri. Ca urmare, discuţia cu privire la sistemul de taxare optim, dată fiind dimensiunea prezentă a statului, se transformă într-o discu-ţie despre dimensiunea optimă a statului. Este foarte probabil ca cotele unice să alimenteze o crestere a cheltuielilor guvernamentale.
Majoritatea criticilor privind cota unică sunt dogme naive socialiste care pun semnul egal între rate scăzute de taxare si taxare uniformă (flat). Este perfect posibil să ai o cotă unică de impozitare cu o scutire generoasă, dar cu o rată ridicată si aceasta ar putea fi o situaţie mult mai egalitară decât sub un regim de taxare progresivă. Constatarea că nivelul cotelor unice tinde să fie redus este importantă, deoarece sugerează că publicul preferă acest lucru.
Desi cota unică este o măsură „neoliberală“ în sensul că provine de la Friedrich Hayek si Milton Friedman, niciunul dintre acestia nu a căutat să elimine statul. Am întâlnit mulţi libertarieni care se opun cotei unice exact fiindcă ar prefera ca taxele să fie abolite, decât să fie un tribut mai usor si mare obţinut de stat.

În această toamnă vor avea loc alegeri naţionale în România, iar Partidul Social-Democrat dă semne că, dacă va câstiga, va restaura regimul de impozitare progresivă. Este aceasta o politică viabilă, în opinia dumneavoastră, dat fiind că ţările vecine au cote unice si mai scăzute decât România?
Peste tot în Europa Centrală si de Est tendinţa a fost către impozite mai scăzute, mai uniforme, si ca urmare va fi notabil dacă aceasta ar fi inversată. Unul dintre principalele avantaje ale cotei unice este faptul că aceasta lărgeste baza de impozitare prin atragerea antreprenorilor în economia formală, dar istoria tranziţiei este un joc al credibilităţii între reformatori si publicul larg. Dacă reforme-cheie de politică - precum cota unică - sunt abrogate, acest lucru trimite un semnal periculos cu privire la faptul că regulile jocului sunt instabile. Ca urmare, va răsplăti pe cei care încă operează în sectorul neoficial si va submina tentativele ulterioare de a liberaliza economia. Posibilitatea unei întoarceri la impozitare progresivă ameninţă nu doar eficienţa finanţelor publice, ci si climatul antreprenorial al economiei.

Mulţi economisti cred că reformele fiscale din Europa de Est vor forţa ţările cu niveluri ridicate ale taxării din Europa de Vest, precum Franţa si Germania, să urmeze acelasi exemplu. Împărtăsiţi această credinţă?
Când am fost în Bucuresti în 2005, am intervievat un număr de politicieni, universitari si jurnalisti si am surprins un sentiment larg împărtăsit privind faptul că procesul de aderare la UE ar aduce un mai mare avantaj României decât statutul de membru efectiv. Evenimentele ulterioare par să confirme acest punct de vedere, si se pare că Europa Centrală si de Sud-Est va suferi din ce în ce mai mult de pe urma unui sector public asistenţial mai mare decât este dezirabil.
Reformele fiscale sunt o necesitate economică, dar sunt nepopulare la nivelul publicului, si din nefericire acesta este motivul pentru care taxarea indirectă sau taxele ascunse (prin noi reglementări armonizate) sunt un lucru obisnuit. Desi este tentant să crezi că competiţia fiscală va forţa Europa de Vest să emuleze reformele adoptate în Est, cred că, mult mai probabil, noile ţări membre ale UE îsi vor pierde avantajul competitiv în această privinţă.

Spargerea bulei imobiliare a lăsat Statele Unite într-o criză financiară serioasă. Credeţi că acelasi lucru se va întâmpla în Marea Britanie sau chiar în alte părţi ale Europei?
Allan Meltzer a afirmat recent că ţările care nu vor să accepte posibilitatea unei mici recesiuni vor sfârsi prin a suferi una mare, si cred că are dreptate. Nu sunt sigur în ce măsură criza se va extinde, însă as încuraja oamenii să se gândească în mod serios la finanţele personale si să facă estimări conservatoare cu privire la viitor.

Ce a declansat, în opinia dumneavoastră, criza financiară si haosul financiar care a urmat?
În mod evident, avem de-a face cu un fenomen complex, la nivel global, dar cred că este important să ne uităm la numărul de ani în care o politică monetară laxă a fost combinată cu un cadru reglementator anacronic. Nicio cantitate de stimulente monetare nu va schimba faptul că o mare cantitate de capital a fost alocată în mod gresit si nu există nicio cale de a rezolva acest lucru fără anumite traume. Într-adevăr, multe dintre probleme sunt o consecinţă a crizei din sectorul IT, care nu a fost niciodată rezolvată în mod adecvat. Nivelul real al inflaţiei a fost mai ridicat decât arată Indicele Preţurilor de Consum (CPI) de ceva vreme si am văzut acest exces de lichiditate canalizat în piaţa imobiliară. Politica monetară laxă ne prinde acum din urmă, indiferent de evoluţia evenimentelor externe.
De asemenea, se pare că autorităţile reglementatoare au descurajat orice nu înţeleg si acest lucru limitează pur si simplu inovaţia din domeniul financiar la abilităţile cognitive ale birocraţilor. Teama lor de contagiune a creat o problemă enormă de hazard moral, permiţând bancherilor să profite de pe urma succesului, dar protejându-i de pierderi. Un alt factor care a contribuit la criza din prezent ar putea fi si o politică fiscală ultra-complexă care obscură câstigurile autentice ale firmelor riscante.
În mod clar, anumite erori de judecată si posibile cazuri de fraudă au contribuit la ce s-a întâmplat, dar în majoritatea cazurilor acestea reprezintă comportamente oportuniste care exploatează o politică proastă. Cred că principalele lecţii ale crizei ar fi: 1) băncile centrale trebuie să fie mai puţin ostile când au loc mici recesiuni si 2) agenţiile de reglementare financiară ar trebui să înceteze să mai socializeze riscurile si să lase investitorii să fie responsabili pentru acţiunile lor.

---