Probabil cel mai apropiat, dintre toţi economistii contemporani, de verva si stilul lui Frédéric Bastiat, Walter Block este specialistul savuros, intransigent si neobosit al demascării „erorii geamului spart“ - costul de oportunitate al intervenţiei guvernamentale - în cele mai inedite aspecte ale vieţii noastre cotidiene. A studiat filozofia la Brooklyn College, după care a obţinut un doctorat în economie la Columbia University cu o teză pe tema controlului chiriilor si a lucrat ca jurnalist la „Business Week“ pentru ca mai apoi să se lanseze într-o carieră de investitor imobiliar în New York. Autor a numeroase cărţi si articole academice sau de presă, Walter Block este în prezent seful catedrei de economie de la Loyola University din New Orleans si Senior Fellow la Ludwig von Mises Institute Alabama. Cunoscut publicului român mai ales prin cartea „Pledoarii Imposibile“ (Nemira, 1998), Walter Block a publicat recent o nouă carte în limba română, „Reconstrucţia Libertăţii“ (Libertas Publishing), ocazie cu care „Săptămâna Financiară“ i-a adresat câteva întrebări privind cele mai fierbinţi evenimente economice si sociale din viaţa românilor în ultima vreme.

Din cauza stării proaste a străzilor, în România firmele de asigurări suferă importante pierderi si, desigur, consumatorii plătesc prime ridicate. Există totusi o lege care permite asiguratorilor să dea în judecată autorităţile municipale când daunele sunt cauzate de proasta întreţinere a străzilor, numai că municipalităţile refuză să plătească despăgubiri pe motiv că aceeasi lege le absolvă de la plata acestora când în bugetele lor nu figurează în mod explicit bani pentru astfel de plăţi. Care este, în opinia dv, soluţia la toată această aiureală?
Urăsc că trebuie să fiu simplist, dar soluţia la acest joc „de-a aruncatul cartofului fierbinte de la unul la altul“ este, în mod clar, privatizarea totală si completă. Dacă o companie privată de autostrăzi sau de transport ar acţiona în această manieră, ar da curând faliment. În absenţa acestei soluţii radicale, cred că singura cale de a aborda problema ar fi de a apela la sistemul judiciar.

În România există foarte puţine autostrăzi, iar Guvernul nu are destui bani pentru a dezvolta infrastructura rutieră. Ca urmare, experţii în politici publice recomandă parteneriatele public-private ca un mod de a finanţa construcţia de noi autostrăzi. Cum comentaţi această sugestie?
Nu sunt un mare fan al „parteneriatelor public-private“. Ba chiar sunt un oponent vehement al acestora. Aceasta este esenţa formei fasciste de economie. În măsura în care guvernul are vreo justificare, rolul acestuia se reduce la cel de creator de reguli, de arbitru. Odată ce guvernul îsi depăseste acest rol (justificat de liberalii clasici), este ca si cum arbitrul dintr-un meci de fotbal ar încerca să suteze balonul într-una dintre porţi - adică haos. Dacă guvernul nu are suficienţi bani pentru infrastructura rutieră, din nou, privatizarea este soluţia. Uite: statul nu are destui bani nici ca să furnizeze pâine si încălţăminte oamenilor. Este soluţia un „parteneriat public-privat“ pentru a oferi aceste produse? Cu siguranţă că nu. Piaţa, ea singură, poate face acest lucru. De ce nu ar putea face acest lucru si în cazul construcţiei si întreţinerii de autostrăzi?

Acum câteva luni în Parlament s-a iniţiat un proiect de lege care decriminaliza prostituţia. Unii parlamentari si mai multe organizaţii non-guvernamentale se opun, argumentând că legalizarea prostituţiei va duce la o rată a criminalităţii mai ridicată, la sporirea traficului de persoane si înrobirea femeilor. Sunteţi de acord cu aceste concluzii?
Nu. Adevărul este exact invers. Oricând guvernul criminalizează „acte capitaliste între adulţi care consimt la acestea“, gangsterii lumii interlope îsi fac apariţia pentru a furniza aceste bunuri si servicii interzise. Nu trebuie decât să compari perioadele în care furnizarea alcoolului si a drogurilor care provoacă dependenţă erau legale cu cele în care acestea erau interzise prin lege. În primul caz, acestea constituiau doar o problemă medicală si socială. Sub prohibiţie însă, acestea au creat pe deasupra dezordine. Preţurile sunt atât de ridicate, încât consumatorii adesea fură pentru a le cumpăra. Acelasi lucru se întâmplă si cu prostituţia. Există locuri în Europa si în Nevada, în SUA, unde prostituţia este legală. Criminalitatea cu privire la această industrie este practic non-existentă. Înrobirea femeilor? Nimic mai neadevărat! Toţi cei care au decis să furnizeze servicii sexuale se află pe acea piaţă în mod voluntar. Femeile sunt monitorizate cu grijă din punct de vedere medical. Sunt în siguranţă: nu sunt brutalizate nici de poliţisti, nici de pesti, nici de clienţi.

În România există un salariu minim naţional stabilit de Guvern după negocieri tripartite cu patronatele si sindicatele. Salariul minim este obligatoriu pentru toţi angajaţii si angajatorii, indiferent dacă sunt sau nu afiliaţi sindicatelor sau asociaţiilor patronale prezente la masa negocierilor. Poate constitui acest aranjament o încălcare a principiului libertăţii contractuale?
Cu siguranţă, sistemul abrogă dreptul omului la liberă asociere si la libertatea contractuală. Nu poate fi justificat. Punct. Nici nu există vreun fel de „câstiguri“ pentru muncitorii cu o productivitate scăzută, decât pe termen scurt. Dacă productivitatea cuiva este de 5 dolari pe oră si legea salariului minim forţează angajatorul să-l plătească cu 7 dolari pe oră, firma va pierde 2 dolari pe oră. În aceste condiţii, fie va da faliment, fie va concedia un astfel de angajat. Va putea să-l concedieze la o secundă după ce această lege pernicioasă ia efect? Desigur că nu. Astfel de lucruri iau timp. Dar, mai devreme sau mai târziu, acest muncitor va fi concediat. De aceea, de pildă, benzinăriile si restaurantele sunt adesea cu autoservire: muncitorii cu o productivitate redusă care obisnuiau să ocupe aceste slujbe au fost scosi de pe piaţa forţei de muncă de către legile salariului minim.

Consumul de droguri este în crestere în România, pe măsură ce aceasta se transformă dintr-o ţară mai degrabă de tranzit pentru producătorii de droguri din Orientul Mijlociu si Îndepărtat într-o ţară consumatoare. Ca urmare, Guvernul cheltuieste din ce în ce mai multe resurse pentru a combate acest consum. Care este cea mai bună cale, în opinia dumneavoastră, pentru a aborda această problemă?
Legalizarea drogurilor. Dacă drogurile ar fi legalizate criminalitatea legată de această industrie ar dispărea, practic, dintr-o dată. România ar putea avea o nouă si profitabilă industrie dacă ar urma acest sfat. Mai devreme sau mai târziu, o ţară din lume va lua o hotărâre rezonabilă în această chestiune si va aduna, ca urmare, beneficiile. De ce n-ar fi România prima?

După căderea comunismului, mulţi români au emigrat în căutarea unor slujbe mai bine plătite si a unei vieţi mai bune. În unele locuri, precum Italia, imigranţii români au devenit cel mai mare grup minoritar. Dar acest lucru a dus, de asemenea, la tensiuni cu comunitatea locală, imigranţii fiind percepuţi ca responsabili pentru rate ale criminalităţii mai ridicate. Ca economist, cum credeţi că ar trebui abordată chestiunea imigraţiei?
Cred că ar trebui să existe graniţe deschise atât timp cåt există fie si doar o iotă de proprietate în ţara-gazdă care nu este în proprietatea privată a cuiva. Dacă există, atunci nu este o violare a drepturilor, cel puţin conform principiilor liberalismului clasic, ca nou-veniţii (imigranţii) să-si aproprieze acest teren. Cu toate acestea, atunci când toate proprietăţile se află în proprietatea privată a cuiva, imigraţia (cînd nu există un proprietar care îl invită pe imigrant) devine încălcare a proprietăţii. Pe de altă parte însă, dacă România ar legaliza drogurile, ar deveni atât de bogată încât italienii (si alţii) si-ar vinde sufletul pentru a imigra în România. În acest caz, italienii se vor angaja si vor servi patroni români (asa cum se întâmplă acum în multe ţări arabe, dar si în Filipine) si ar câstiga mai mult decât acasă.

Poate aţi auzit de proiectul minier de la Rosia Montană. Un mic sat minier din pitorestii Carpaţi Occidentali a devenit celebru după ce o companie de minerit a descoperit aici ceea ce ar putea fi cel mai mare zăcământ de aur neexplorat din Europa, dar organizaţiile ecologiste din toată lumea se opun proiectului deoarece acesta va distruge frumuseţea naturală a locului si deoarece există pericolul poluării pânzei freatice ca urmare a folosirii cianurii în procesul de exploatare. Cum ar putea fi reconciliată dezvoltarea economică si protecţia mediului?
Reconcilierea ar avea loc prin drepturi de proprietate si legi împotriva încălcării proprietăţii. Mai întâi, trebuie privatizat sistemul hidrografic (deasupra si dedesubtul solului). Proprietarii acestor resurse vor avea grijă ca cianura sau alte substanţe dăunătoare să nu violeze drepturile lor de proprietate. Apoi, trebuie privatizat mineritul aurului. Atât timp cât compania de minerit respectă drepturile de proprietate învecinate (inclusiv drepturile de proprietate asupra apei), nu va fi nicio problemă.

În prezent, în România există o mare dezbatere privind presupuse practici anticompetitive ale lanţurilor locale de hipermarketuri. Producătorii de alimente acuză hipermarketurile că au format un cartel care plăteste prea puţin pentru marfa lor, în timp ce impun consumatorilor preţuri prea mari si astfel acumulează profituri uriase. Este această controversă similară celei privind Wall-Mart, gigantul american de retail?
Da, exact acelasi lucru se întâmplă în cazul Wall-Mart. Nu stiu prea multe despre lanţurile de supermarketuri din România, dar cunosc foarte bine situaţia Wall-Mart. De exemplu, această companie este acuzată că exploatează muncitorii. Dar, de fiecare dată când deschid o nouă unitate, si vor să angajeze 400 de muncitori, linia de asteptare la interviu se ridică la 5.000 de persoane care ar dori să fie „exploatate“ de către Wall-Mart. Compania mai este acuzată că împinge la faliment competitori de mai mici dimensiuni. Este adevărat. Când automobilele au fost oferite spre vânzare pentru prima dată, acestea au falimentat întreaga industrie de transport cu trăsura. A fost neplăcut pentru acestea din urmă. Dar asta înseamnă un sistem competitiv de liberă-întreprindere: promovarea prosperităţii consumatorului prin competiţie.

Cum aţi defini, în câteva cuvinte, o economie de piaţă liberă?
A cumpăra si a vinde în mod liber, fără coerciţie sau fraudă.

Care sunt, în opinia dumneavoastră, cele mai mari obstacole în calea atingerii acestui ideal?
Guvernul, socialismul, fascismul si analfabetismul economic.