Inteligent, pasionant, delectabil si în acelasi timp profund acest roman al talentatului si prea rar prezentului Ion Iovan. Autorul memorabilei „Comisia specială“ se pune acum în pielea lui Mateiu Caragiale, despre care a mai scris relativ recent un volum („Portretul unui dandy“). Cartea de acum se numeste, pe lung, „Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale“, însoţite de un inedit epistolar, precum si de indexul fiinţelor, lucrurilor si întâmplărilor, în prezentarea lui Ion Iovan si a apărut la Editura Curtea Veche.
Cei care nu stiu ar putea crede că au în faţă un volum de istorie literară, dar asta e o farsă pusă la cale de autor. Ceea ce nu înseamnă că el, volumul, nu musteste de informaţie istorică si literară, transcrisă însă de Iovan prin ochii si gândul marelui său „colaborator“, autorul „Crailor de Curtea-Veche“. Chiar apariţia la Curtea Veche e un apropo subtil. Iar aceia dintre cititori care nu au parcurs „Comisia specială“, excelentă satiră a turnătoriei si birocraţiei, apărută năucitor sub nasul cenzurii comuniste, prin 1981, au ocazia să o facă acum, pentru a nu se mira de umorul lui Ion Iovan.
Subiectul romanului, care e de fapt un cărţoi de vreo 600 de pagini, este ingenios: Mateiu Caragiale ar fi avut un fiu, Jean Mathieu Zilverstein, născut în 1936, anul morţii scriitorului, cu o funcţionară a Editurii Fundaţiilor Regale. De fapt, e un fiu postum. Mama lui, Emma, se căsătoreste formal cu Maximilian Zilverstein pentru a da identitate fiului, si apoi mamă si fiu emigrează în Franţa. Acest Jean Mathieu Zilverstein e posesorul jurnalului pe anii 1935 si 1936 (câteva zile până la deces) al tatălui său natural. El vine în 1990 în ţara natală, cu gândul de a dona preţioasele consemnări ale autorului „Pajerelor“ autorităţilor românesti, recte ministrului culturii sau Uniunii Scriitorilor. Dar e suspectat de a fi impostor si, pentru că a ales ca moment al vizitei mijlocul lunii iunie 1990, e fugărit de mineri, silit să abandoneze servieta cu valoroase însemnări. Cel care l-a condus prin Bucuresti si era să fie bătut solidar cu el este, aflăm în ultimul rând al cărţii... un anume Iovan. Ghicim că el a recuperat manuscrisul pe care îl avem în faţă.
Volumul cuprinde, asadar, jurnalul lui Mateiu I. Caragiale, explicaţii ale prezentatorului (Ion Iovan) pentru cele ce apar în acest jurnal (oameni, locuri, evenimente), ceea ce ne oferă un curs scurt de istorie interbelică si, la final, epistolarul care dă cheia romanului: aventura manuscrisului si apoi cea a lui Jean Mathieu Zilverstein în Bucuresti în anul 1990. Stupefiat si scârbit de cele trăite în capitala mineriadelor, Jean Mathieu Zilverstein părăseste România pentru totdeauna, asemeni bunicului său patern.
Cartea este o excelentă combinaţie de fapte reale bine documentate si imaginaţie, o fermecătoare pastisă a stilului „matein“ si o mostră de roman postmodernist. În al optulea deceniu de viaţă, Ion Iovan ne apare tânăr si ferice.