Dirijism cu faţă liberală

Până în anii ’60, curentul economic dominant a fost dirijismul bazat pe scrierile lui Keynes. După aceea s-a impus monetarismul lui Milton Friedman. Diferenţa dintre cele două teorii este cel mai bine reliefată de felul cum percepe fiecare efectul politicii monetare pe termen lung. Teoria keynesistă presupune că pe termen lung politica monetară are impact asupra economiei reale. Adică dacă într-o economie există somaj mare si inflaţie mică, o crestere a cererii publice si o relaxare a politicii monetare duc la o scădere a somajului ca urmare a impulsionării cresterii economice. Preţul „normal” plătit de societate este doar o inflaţie mai mare pe termen scurt, keynesistii sugerând că există o relaţie inversă între inflaţie si somaj care poate fi exploatată pe termen lung.
Numai că Milton Friedman a arătat - întâi teoretic, apoi cu date din economia americană - că pe termen lung această relaţie inversă nu există. De fapt, ca să existe, Keynes presupunea că oamenii pot fi „păcăliţi” la infinit de deciziile de politică monetară. Iar monetaristii au demonstrat că o încercare de exploatare a acestei relaţii duce pe termen lung atât la cresterea inflaţiei, cât si a somajului.
Stagflaţia - majorarea concomitentă a inflaţiei si somajului - a fost observată practic în anii ’70 în SUA. În economie toţi participanţii sunt raţionali, iar atunci când văd că autorităţile monetar-fiscale scad dobânda si măresc cheltuielile publice, ei se asteaptă la inflaţie si taxe mai mari. Astfel, contracţiile din economie încorporează această informaţie prin mecanismul asteptărilor.
Este exact ceea ce se întâmplă astăzi în economia noastră. Deciziile de majorare a salariilor, de consum si de investiţii iau în calcul preţuri din ce în ce mai mari în viitorul apropiat si mărirea impozitelor. Important de văzut este însă pe ce se fundamentează aceste decizii? Pe deciziile luate de BNR si Guvern în ultimii ani. Scăderea agresivă a preţului banilor si cresterea cheltuielilor guvernamentale fără a fi realizate investiţii în infrastructură i-au făcut pe actorii raţionali din economie să se astepte la inflaţie si încetinirea cresterii economice. Mai ales că, exact ca în anii ’60 în SUA, atât BNR, cât si Guvernul au „abuzat” în ultimii ani de încrederea antreprenorilor si a populaţiei. Cei care au crezut în politica monetară au depus banii pe termen lung în monedă naţională si au pierdut în termeni reali, iar cei care au avut încredere în Guvern au investit în România, în domenii unde sperau că preţurile vor fi lăsate libere, dar unde controlul statului rămâne mai puternic ca niciodată.