Volatilitate vs crestere economică

Din multitudinea de efecte negative ale inflaţiei, cele derivate din volatilitate sunt si cele mai îngrijorătoare. O volatilitate mare a inflaţiei duce, după o perioadă nu foarte îndelungată, la o mai mare nesiguranţă a asteptărilor inflaţioniste. În mare dificultate sunt cei care participă la contracte nominale, de exemplu salarii. Cum majoritatea contractelor din România sunt sub forma unor salarii denominate în monedă naţională, volatilitatea inflaţiei duce la cresterea primei de risc si implicit la majorarea costurilor de asigurare împotriva riscului de inflaţie. Mai mult, are ca efect o redistribuire neanticipată a avuţiei si prin asta afectează cresterea economică, chiar si în cazul în care inflaţia rămâne în parametri acceptabili. Cu alte cuvinte, volatilitatea inflaţiei - chiar si în condiţiile unor niveluri scăzute ale acesteia - dăunează cresterii economice.
În 1977, Milton Friedman a lansat ipoteza că efectele negative ale inflaţiei asupra cresterii economice derivă din volatilitatea acesteia. După aceea o serie de economisti au arătat - si au demonstrat empiric - că există o relaţie directă între volatilitatea preţurilor si cea a Produsului Intern Brut.
De unde apare această volatilitate? Dacă presupunem că pe termen lung politica monetară are rolul de a stabiliza preţurile, suspectul principal rămâne politica fiscală.
Printre canalele prin care o politică fiscală poate afecta inflaţia putem include efectul asupra cererii agregate a cheltuielilor fiscale, influenţa cresterii salariilor din domeniul public asupra sectorului privat si chiar taxele pe produs, care afectează marginal costurile din economie si consumul privat. Pe lângă acestea, o politică fiscală poate modifica asteptările în economie referitoare la puterea guvernelor viitoare de a plăti datoria publică angajată în prezent.
Având în vedere natura monetară a inflaţiei, întrebarea este în ce condiţii politica fiscală poate influenţa politica monetară si implicit inflaţia? Prima verigă în acest lanţ este o bancă centrală fără independenţă. Dacă Guvernul are un cuvânt de spus în implementarea politicii monetare, atunci există o probabilitate suficient de mare că va folosi această putere pentru propriile obiective. Adică Guvernul poate forţa banca centrală să finanţeze direct deficitele bugetare ori să ţină nivelul dobânzilor coborât, astfel încât Trezoreria statului să se împrumute la un cost cât mai redus. Pentru cei care urmăresc piaţa monetară din România, un exerciţiu interesant ar fi să vadă dacă există o corelaţie între datele la care se împrumută Ministerul Economiei si Finanţelor prin intermediul titlurilor de stat si cele când se iau decizii de politică monetară.
Nu înseamnă că în cazul băncilor centrale independente n-ar exista o motivaţie puternică pentru a genera inflaţie. Dar despre asta vom discuta mai multe în numărul viitor.