Desi renegat de autoritati, aurul isi pastreaza valoarea in preferintele indivizilor

Puterea aurului sta mai mult in fascinatia sa decat in calitatile sale reale. Acestei „relicve barbare", cum o considera lordul Keynes, i se pun in carca si principalele crize ale primei jumatati a secolului XX. Totusi, in pofida demolarii legislative a aurului ca instrument monetar, pretul acestuia creste peste previziunile celor care au pledat pentru demonetizarea sa. In timp de criza, el devine refugiul celor care vor sa-si protejeze puterea de cumparare. Este aceasta reactie o confirmare a seductiei irationale a metalului galben sau o confirmare a functiilor sale economice, ce nu au putut fi eliminate prin simple decrete de stat?.
„Calitatea aurului de a cumpara orice i-a facut pe oameni sa creada ca aurul in sine ar poseda o serie de calitati supranaturale. Puterea banilor creste odata cu extinderea circulatiei marfurilor; expansiunea relatiilor capitaliste bazate pe schimbul de marfuri a insemnat deci sporirea continua a acestei puteri. De aici aceasta blestemata sete de aur - „auri sacra fames" - care a insotit nasterea si dezvoltarea societatii capitaliste", explicau in 1981 Nicolae Murgu si Mugur Isarescu, in „Aurul. Mit si Realitate". Este aceasta sete de aur (de fapt de bani - asa cum recunosc si autorii) blestemata? Aurul - ca si celelalte forme de bani - este doar un mijloc pentru atingerea unor scopuri sau satisfacerea unor preferinte. Mijlocul nu poate fi in sine bun sau rau, ci numai scopurile sau, si mai precis, consecintele satisfacerii respectivelor preferinte. Dorinta de satisfacere cat mai deplina a preferintelor este caracteristica a naturii umane, indiferent de doctrina pe care o imbratiseaza individul (socialism, liberalism, nationalism). Numai ca, pe langa bunastare, oamenii mai vor si putere. Si ce putere mai mare poate fi aceea de a controla mijloacele prin care ceilalti isi pot satisface preferintele? A manipula preferintele subiective ale indivizilor e o sarcina dificila chiar si intr-un regim totalitar, a manipula mijloacele prin care indivizii isi pot satisface respectivele preferinte este mult mai simplu chiar si intr-un regim democratic. „Setea blestemata de a controla aurul" (si banii in general, indiferent de forma lor) este caracteristica nu indivizilor (care prin natura schimburilor libere de pe piata sunt obligati sa respecte preferintele celorlalti), ci statului!

Piata a monetizat aurul
Dar care poate fi explicatia rolului monetar important jucat de aur (dar nu numai de el, ci si de alte marfuri precum argintul si platina - in special metalele pretioase) in istoria omenirii? Un individ isi poate satisface preferintele fie in mod autarhic - isi produce singur mijloacele necesare -, fie apeleaza la schimburi, directe sau indirecte. Schimbul direct de bunuri si servicii (barterul) insa abia ar fi de ajuns pentru asigurarea functionarii unei economii cu putin peste nivelul primitivismului. Barterul ridica doua probleme: „indivizibilitatea" si „lipsa de coincidenta a nevoilor". Cu alte cuvinte, daca am un mar cum pot sa-l schimb pe o para, daca celalalt nu are nevoie de marul meu? Aici intervine descoperirea cea mai importanta a omenirii, poate, fara de care ea nu ar fi evoluat - schimbul indirect. Indivizii isi vand produse nu pe un bun ca-re sa le satisfaca in mod direct o preferinta, ci pe un alt bun care poate fi văndut, la răndul sau, contra bunului dorit. Caracteristica principala a bunului intermediar este vandabilitatea sa mai mare. Daca un bun este mai vandabil decăt altul - adica daca toti vor fi increzatori ca el poate fi văndut mai usor - atunci pentru acel bun va exista o cerere mai mare pentru ca va fi utilizat ca mijloc de schimb. Spre deosebire de opinia majoritara din vremurile noastre, mijloacele de schimb nu au fost impuse prin decrete de state, ci au fost rezultatul mainii invizibile a pietei. Ca si celelalte „institutii" (reguli mai mult sau mai putin formale) ale pietei - precum contractele sau drepturile de proprietate - si banii (intelesi ca mijloace de schimb) au aparut natural, in urma schimburilor libere de piata, reprezentand regulile jocului. Toate aceste reguli nu erau impuse cu forta de autoritati, ci erau respectate voluntar, ca urmare a faptului ca fiecare avea de castigat. Deseori, ca urmare a inovatiilor tehnologice sau a altor circumstante, regulile erau schimbate, insa tot ca urmare a negocierii libere intre actorii privati de pe piata, si nu a interventiilor statului. Tarziu, incepand mai ales cu secolul XIX, regulile informale ale pietei au fost preluate in legislatiile nationale, cu efectul pervers ca renegocierea lor libera a fost interzisa, numai statul pastrand monopolul modificarilor acestora. Banii nu au constituit o exceptie, ei au aparut ca urmare a evolutiei relatiilor libere de pe piata, sub forma unor marfuri. Printre acestea: tutunul in Virginia coloniala, zaharul in Indiile Occidentale, sarea in Abisinia, vitele in Grecia antica, arama in Egiptul antic, cuiele in Scotia, boabele de cacao in Mexic, orezul in Coreea sau ceaiul in Asia Centrala. La inceputul secolului XX, in Sudan se mai foloseau inca drept monede scoici albe. Se poate observa ca, istoric, libera concurenta de pe piata a impus doua marfuri, aurul si argintul, ca bani. Motivul nu tine de mitologie sau de exuberanta irationala, ci de calitatile acestora: vandabilitate iesita din comun, divizibilitate fara pierdere de valoare, omogenitate, inalterabilitate in timp, valoare mare in volum mic. Precum se vede, piata libera a impus ca bani numai marfuri.

Dreptul de proprietate asupra banilor
Dar de ce nu a inventat piata o forma de bani care sa nu fi fost inainte marfuri? De ce nu le-a trecut prin cap indivizilor sa apeleze la o forma de bani (de hartie negarantati prin nicio alta marfa) care sa nu includa si pretul folosirii lor alternative sau al caror cost de productie era mai redus? Motivul este simplu si deriva din dreptul de proprietate asupra banilor. Pe de o parte, o garantie a stabilitatii valorii de schimb o reprezinta caracterul limitat al ofertei sau costurile ridicate implicate de majorarea ofertei (costuri de exploatare, prelucrare si depozitare). Costurile de majorare a ofertei monetare in cazul unor bani discretionari (ce nu ar fi fost legati de o marfa stabilita de piata) ar fi fost extrem de reduse, fapt ce favoriza scaderea valorii de schimb a acestora. Actorii de pe o piata libera niciodata n-ar fi acceptat voluntar o moneda care s-ar fi putut deprecia usor (nefiind o resursa rara si ale carei costuri de productie ar fi fost extrem de reduse). Nimeni nu ar avea incredere, pe o piata libera, intr-o moneda care isi extrage valoarea numai din aprecierea subiectiva pe care o au ceilalti fata de ea. In cazul unei neincrederi accelerate in valoarea de schimb a acelei hartii (a puterii sale de cumparare), in lipsa unei garantii ca ea poate fi schimbata in bunuri, ramaneai doar cu hartia. Moneda-marfa garanta macar valoarea de piata din acel moment al marfii respective. Iar metalele rare, in absenta unor masuri administrative - cum a fost paritatea fixa intre aur si argint in perioada bimetalismului -, isi pastrau o valoare de piata indiferent de circumstante (evolutia lor in perioade de criza este o dovada in acest sens). Dupa introducerea etalonului aur clasic, bancile centrale erau obligate prin lege sa returneze la cerere oricarui cetatean valoarea in aur a hartiilor de valoare la paritatea stabilita. Aceasta obligatie reprezenta principala stavila impotriva inflationismului inerent al statului. Daca tiparea prea multe hartii neacoperite in aur (cum s-a intamplat in Statele Unite in timpul Razboiului de Secesiune, si in intreaga lume in timpul celor Doua Razboaie Mondiale), statul dadea faliment - cu alte cuvinte suspenda convertibilitatea (initial in cazul simplilor cetateni, apoi si al companiilor si chiar si al statelor) hartiilor de valoare in aur.

Reglarea automata a balantei de plati
Etalonul aur clasic (aur-moneda) avea drept caracteristici principale definirea unitatii monetare (dolar, lira, franc, leu) in uncii sau grame de aur, posibilitatea baterii monedelor de aur fara aplicarea seniorajului (monopolului statului), posibilitatea topirii libere si nelimitate a monedelor, asigurarea liberei interconvertibilitati a monedelor de aur si a celorlalte tipuri de bani la paritatile stabilite si permisiunea comertului liber cu aur. Toate aceste calitati duceau, in opinia economistilor clasici, la crearea unui mecanism automat de reglare a balantei de plati. Potrivit lui David Hume, in cazul in care Franta isi sporea oferta de franci de hartie, preturile in franci urmau sa creasca, iar importurile erau stimulate atat de veniturile nominal sporite in franci, cat si de preturile relativ mai mici al acestora. Exporturile erau descurajate, se crea un deficit al balantei de plati, transpus in iesirile de aur din Franta. Pentru a evita scurgerea intregului stoc de aur (garantie pentru francii aflati in circulatie), Franta era obligata sa restranga masa monetara. Daca inflatia lua forma depozitelor bancare, bancile trebuiau sa-si restranga creditele si depozitele pentru a evita falimentul de care erau amenintate in momentul in care strainii doreau sa converteasca francii in aur. Contractia monetara determina scaderea preturilor la export, inversand miscarea, pana se egalizau preturile din Franta si din celelalte state. Acest proces nu functiona intotdeauna ca uns, masurile fiscale si legislative de natura protectionista ingreunand uneori aplicarea naturala a corectiei.
Totusi, se poate observa ca cele mai mari crize inregistrate in „domnia" monedelor-marfa convertibile au avut loc in perioade de razboi, cand, de altfel, statele au si apelat la bani de hartie neconvertibili. Moneda de hartie a Revolutiei Franceze, asignatele Revolutiei Franceze, dolarii de hartie verzi emisi in timpul Razboiului Civil din SUA, monedele inflationiste emise in timpul si dupa cele Doua Razboaie Mondiale sunt exemple in acest sens. Curios, de situatiile de criza era facut responsabila tot moneda-marfa (in majoritatea cazurilor, aurul), si nu deciziile dezastruoase ale autoritatilor de a finanta razboaiele cu bani de hartie. Pentru a nu-si atrage antipatia contribuabililor, statele refuzau sa finanteze cheltuielile de razboi din taxe si optau pentru tiparirea de bani de hartie, pentru suspendarea convertibilitatii, pentru reglementare si controlul preturilor. La sfarsitul razboiului, ele decideau sa revina la moneda-marfa, numai ca oferta acesteia, fiind limitata, nu acoperea decat o mica parte din banii de hartie existenti pe piata. Pentru a-si pastra prestigiul, autoritatile nu optau pentru stabilirea unei noi paritati fata de aur, ci pastrau paritatea de dinainte de razboi, supraevaluandu-si moneda. Exemplul cel mai important este cel al Marii Britanii. Aceasta a intrat in Primul Razboi Mondial cu o lira a carei paritate in aur o facea egala cu 4,86 dolari. La sfarsitul razboiului, potrivit economistului britanic Lionel Robbins, inflatia cauzata de finantarea cheltuielilor militare a determinat scaderea lirei la 3,50 dolari. In loc sa accepte noua paritate, Winston Churchill, pe atunci ministru de finante, a decis, in 1925, sa revina la cea de dinainte de Primul Razboi Mondial, de 4,86 dolari.

Costurile etalonului aur
Principala calitate a monedei-marfa (a aurului in mod special) in ochii actorilor de pe o piata libera se transforma, in viziunea adversarilor etalonului galben, in principalul sau defect. Costurile ridicate ale productiei de aur si faptul ca este o resursa limitata fac din aur o moneda cu o oferta putin elastica in fata unei cereri de bani mai mari din partea populatiei. Astfel, economiile sunt impinse spre deflatie, sustin acestia. Din partea keynesistilor acuza este consistenta cu propriile lor convingeri economice. Rolul activ al statului in economie nu poate fi realizat decat prin deficite bugetare si prin majorarea masei monetare. Iar aurul reprezenta principala stavila (chiar daca numai relativa, aflandu-se sub controlul bancilor centrale) impotriva expansiunii monetare si implicit a expansiunii cheltuielilor publice. Un alt argument impotriva monedelor-marfa este cel prezentat de Milton Friedman in „Commodity-Reserve Currency" (1951). Neglijand schimbarile in viteza de rotatie a banilor, economistul monetarist a calculat care ar fi fost costurile (de exploatare, de prelucrare, de depozitare etc.) impuse economiei de un etalon-aur in prima jumatate a secolului XX. Potrivit calculelor lui Friedman, acestea s-ar fi ridicat la 1,5% din Produsul Intern Brut (PIB) sau jumatate din rata anuala de crestere economica. Daca ar fi fost luata in considerare si viteza de rotatie, costurile s-ar fi ridicat la 2% din PIB si doua treimi din rata anuala de crestere economica. Allan H. Meltzer a actualizat calculele lui Friedman in 1983, iar rezultatul a fost unul mai prietenos cu aurul: costurile s-ar ridica numai la 16% din rata anuala de crestere economica. Cu toate acestea, Meltzer considera ca aurul monetar este in continuare costisitor. Numai ca cei doi economisti monetaristi calculeaza un cost pe premisele unei oferte elastice a aurului (in realitate inelastica pe termen scurt, ca urmare a costurilor de productie extrem de ridicate, iar pe termen lung, ca urmare a caracterului limitat al acestei resurse). De altfel, ei sustin ca respectivele calcule se aplica nu numai aurului, ci oricarei monede-marfa. In plus, ei analizeaza numai costurile de productie si administrare a etalonului aur clasic. Nu iau in calcul costul de oportunitate. Aurul impune un cost ridicat, este concluzia lor. Insa comparabil cu ce? Orice sistem monetar presupune costuri. Care sunt insa costurile impuse de o moneda de hartie discretionara? Primul ar fi cel impus societatii de diferitele factiuni politice in tentativa lor de a controla politica monetara. Al doilea ar fi cel al grupurilor de interese care vor dori manipularea autoritatii monetare in vederea majorarii masei monetare in beneficiul lor. Un al treilea cost este cel al alocarii defectuoase a resurselor ca urmare a cedarii bancilor centrale in fata presiunii partidelor politice si grupurilor de interese. Nu in ultimul rand, antreprenorii vor suporta si ei costul cu anticiparea deciziilor bancilor centrale si al protejarii propriilor afaceri in fata masurilor posibile, insa inconjurate de incertitudine, ale acestora. Costurile operatiunilor de hedging, ineficienta si chiar periculozitatea lor, evidente in acest moment pe pietele internationale in urma crizei sub-prime din Statele Unite, a fost anticipat inca din anii ‘40 de Michael Heilperin, unul din ultimii sustinatori ai etalonului aur. In plus, eroarea adversarilor metalului galben a fost aceea ca au anticipat, dupa demonetizarea acestuia, o scadere a pretului sau la nivelul utilizarii sale industriale. Numai ca, dupa renuntarea la etalonul aur, in oricare din formele sale (moneda, lingouri, devize etc.), pretul acestuia nu a scazut, ci dimpotriva a sarit de 900 de dolari pe uncie. De asemenea, costurile impuse, potrivit lui Friedman, de exploatare si de depozitare nu au fost eliminate, productia de aur continuand. Numai ca societatea este obligata acum sa suporte si costurile impuse de actualul sistem monetar, bazat pe bani de hartie.

Convulsiile sistemelor monetare contemporane
1. Inceputul secolului 1815-1914. Adoptarea progresiva a etalonului aur clasic (Gold Standard), definirea rolului si responsabilitatilor sistemului bancilor centrale, cristalizarea functionala a sistemului intermedierii financiare si crearea uniunilor monetare ca prime forme de cooperare monetar-financiara institutionalizata la nivel multinational.
2. Perioada 1914-1926. Abandonarea etalonului aur clasic de catre toate statele, cu exceptia SUA, si adoptarea unuia cu rate de schimb flotante. Perioada este marcata de suspendarea rambursarii monedei nationale in aur in majoritatea statelor, de repetate convulsii monetare, crize hiperinflationiste.
3. Perioada 1926-1931. Introducerea etalonului aur devize la propunerea Marii Britanii. Rambursarea monedei se face doar in lingouri, fiind instaurata perioada „aurului pentru bogati". Rambursarea lirelor se face si in dolari, iar a celorlalte monede si in lire. Marea Britanie decide sa nu-si deprecieze moneda la cotatia pietei. Perioada marcata de crize bursiere si distorsiuni grave ale sistemului bancar si economic.
4. Perioada 1931-1945. Introducerea monedelor discretionare fluctuante. Majoritatea statelor renunta la etalonul aur sub orice forma a acestuia, iar SUA, in 1933-1934, renunta si ele la etalonul aur clasic, ramanand sub o forma ciudata, in care Roosevelt fixeaza dolarul la 1/35 dintr-o uncie de aur. Cetatenilor americani le era refuzata rambursarea dolarilor in aur, fiindu-le totodata si interzisa detinerea de aur in tara sau in strainatate. Dolarul era rambursabil in aur numai pentru guvernele si bancile centrale straine.
5. Perioada 1945-1968. Bretton Woods si noul etalon aur-devize. Dolarul ramane singura moneda-cheie si elimina lira din circuitul international al rambursarilor. Ca urmare a politicilor inflationiste din SUA, statele europene decid sa-si exercite optiunea legala de rambursare a dolarilor in aur.
6. Perioada 1968-1971. Destramarea sistemului Bretton Woods. Confruntat cu iesiri masive de aur, guvernul american propune introducerea pietei aurului cu doua niveluri, unul liber, care nu mai era legat de paritatea 1/35, si unul al bancilor centrale si guvernelor, care pastra paritatea. SUA fac presiuni pentru introducerea unui nou tip de moneda de rezerva pentru toata lumea - Drepturile Speciale de Tragere (DTS) -, care sa fie emisa de o viitoare Banca Mondiala de Rezerve si care sa elimine aurul ca rezerva. Europa Occidentala priveste cu scepticism propunerea SUA. Pe 15 august 1971, in aceeasi zi in care anunta inghetarea preturilor si salariilor pentru a combate stagflatia, presedintele Richard Nixon pune capat sistemului de la Bretton Woods, eliminand complet aurul si orice posibilitate de rambursare a dolarilor in aur.
7. Perioada 1971-1973. Acordul Smithsonian. Adoptarea unui sistem monetar bazat pe cursuri de schimb fixe, fara vreo acoperire a monedelor nationale in aur sau intr-o moneda internationala.
8. Perioada 1973-1990. Renuntarea la etalonul aur-devize si aplicarea flotatiei libere; perioada este marcata de fazele cincinale de „pendulare" a dolarului si de socurile petroliere. Constructia europeana este accelerata si sunt stimulate tendintele integrationiste la nivel international; au loc primele sincope ale sistemului monetar-financiar degenerate in crize de sistem, respectiv criza datoriilor (1982). In 1988 este consolidata reglementarea intermedierii financiare prin Acordul de la Basel, se pune problema contracararii riscurilor de lichiditate in creditare; blocul comunist intra in colaps, iar tarile central si est-europene intra pe lungul drum al tranzitiei.
9. Perioada de dupa 1990. „Noul Consens de la Washington" (1990-1991) ridica la rang de panaceu universal actiunea de liberalizare a pietelor si retetele macroeconomice de factura monetarista; crizele de sistem capata noi valente, amploarea si viteza de propagare a acestora fiind de natura globala.

Schumpeter: Aurul - copil neastamparat care spune adevaruri incomode
„Probabil ca etalonul aur nu a fost niciodata un sistem de reglare automata a soldurilor balantei de plati externe. Motivele pentru care nu si-a putut indeplini functia intotdeauna cu succes au fost insa unele mai mult politice decat pur economice - ele tin mai mult de atitudinile neomercantiliste, de tensiunile accentuate din relatiile internationale care au inceput sa fie percepute indeosebi in primul deceniu al secolului XX si mai ales de majorarea cheltuielilor publice. Argumentele impotriva unui etalon aur neingradit s-au multiplicat. Acesta si-a pierdut popularitatea ca un copil neastamparat care spune adevaruri incomode pentru adulti."
Joseph A. Schumpeter - „History of Economic Analysis"

Greenspan: Aurul este garantul drepturilor de proprietate
„Secretul jenant din spatele tiradei etatistilor impotriva etalonului aur este acela ca deficitul bugetar este pur si simplu o schema ascunsa de confiscare a bunastarii. Aurul se opune acestui proces insidios, fiind garantul drepturilor de proprietate. Daca se realizeaza acest fapt, nimeni nu va avea nicio dificultate sa inteleaga antagonismul etatistilor fata de etalonul aur."
Alan Greenspan - „Gold and Economic Freedom"