Sorin Ilfoveanu „renaste" soiree-urile elitelor iubitoare, in egala masura, de arta si de vin.

In spatele usilor fiecarui atelier de pictura sau sculptura se ascund emotii, sudoare, fantasme, rationamente, principii, secrete inaccesibile profanilor. Cel mai mare connaisseur colectionar sau cel mai faimos proprietar de galerie, cel mai dedicat admirator ori cel mai creativ editor de cataloage de arta raman, in egala masura, straini de tot ceea ce inseamna munca din launtru. Vedem opera finalizata, o comentam, o corelam cu cele anterioare, cu cele contemporane, o iubim sau nu si... atat. Dar se poate si altfel.
Exista un motor invizibil care schimba gandul in imagine sau in forma, un fior care se naste si traieste in cei care au sansa sa se transforme din oameni in artisti. Un resort care dicteaza diferenta dintre un facator de filme si un mare regizor, dintre un cioplitor si un sculptor, dintre ilustrator si pictor, dintre pozar si fotograf. Iar felul in care acest resort actioneaza a ramas prea multa vreme strain lumii. „Cui pe cui se scoate", si-ar fi zis Sorin Ilfoveanu sau, mai degraba, „o initiere conduce la alta", atunci cand a hotarat sa-si deschida portile atelierului si sa-i acorde, macar ocazional, calitatea de spatiu deschis, destinat seratelor. Iar reteta pentru succes a devenit de la sine evidenta: degustari de vin si arta.
Schematic, dar ermetic, la fel ca picturile sale ce ridica taranii in icoane, Sorin Ilfoveanu nu a fost niciodata o figura proeminenta a vietii boeme, nici subiect de tabloid si nici nu si-a povestit viata in emisiuni cu fite sau in glossy-uri pentru barbati. Deci, evident, nici seratele sale nu vor fi deschise pentru vedete „de la pagina 5". Insa, ca amfitrion al intalnirilor viitoare, promite sa incerce sa ne dezvaluie cateva dintre sentimentele pe care arta le poate naste in atelier, nu in expozitii, nu in colectii personale sau in cataloage.
„Spatiul, miscarea artistului in acesta, felul in care el vorbeste despre propriile lucrari, vopselurile, cladirea - iar aceasta cladire are istorie, fiind fostul sediu al Fundatiei Bratienilor -, obiectele care exista dincoace de lucrari - mobila, discurile, vinul -, toate sunt lucruri care, vazandu-le si intelegandu-le, iti schimba felul de a privi un om sau o opera", explica Sorin Ilfoveanu. Amintindu-si de serile lui Kant, Ilfoveanu are deja imaginea unei seri perfecte: „Mancare buna, un vin bun si o conversatie placuta. Nu trebuie sa fie mai mult de noua oameni, dupa numarul muzelor, astfel incat sa fie vorba de o comunicare coerenta, de o discutie adevarata, la care participa toti".
Ideea acestor serate s-a nascut aproape accidental, din indelungata prietenie care il leaga de Gheorghe Moisescu, omul care a organizat cele mai multe si cele mai creative evenimente legate de vin in ultimul an. Intr-o seara, incercand sa le ofere cateva momente deosebite reprezentantilor unui mare producator de vin din Chile, Moisescu a decis sa adune cativa oameni intr-un spatiu neconventional, iar Ilfoveanu a pus atelierul la dispozitie. Cativa oameni de afaceri, cativa ziaristi „de vin", producatorii chilieni si partenerii lor romani, sub bagheta lui Sergiu Nedelea, unul dintre cei mai mari sommelieri din Romania, au asistat la nasterea catorva momente magice in clipa in care Ilfoveanu a inceput sa schimbe tablourile de pe sevalete, in functie de vinul care se degusta. Alchimia conversatiei, cea a creatiei si cea a licorilor s-au armonizat si, intr-o clipa, mesajul tablitei de pe usa atelierului - „Ilfoveanu. Nu primesc vizite neanuntate" - a devenit trecut.
Dupa peste trei decenii in care, de dimineata pana seara, Sorin Ilfoveanu isi traia singuratatea din fata panzelor, venise momentul deschiderii portilor.

Istorie, accident si plan
„Am fost legat dintotdeauna de vin. Fiind din Pitesti, am avut o legatura puternica cu Feteasca Regala la butoi de la Stefanesti. Pe vremea studentiei mele, boema bea votca pana cadea sub masa. Insa stiam ca marii pictori boieri - Pallady, Petrascu - aveau proprietati de pe care isi produceau vinul propriu. De altfel, vechile ateliere, si la noi, si in lume, erau altceva decat azi. Era camera de lucru, apoi venea camera de odihna, exista o camera de oaspeti si, foarte adesea, un beci pentru vin. Intotdeauna mi-am dorit sa am asa ceva si, in cele din urma, am reusit. Am cumparat o casa la Radesti, unde am mers si cu studentii, unde vin si oameni sa scrie... Acolo pictez peste vara si, in fiecare seara, ascult muzica si beau un singur pahar cu vin. Privesc ce am facut, vad ce mai trebuie facut... Fiii mei si Agopian stau pana mai tarziu, ii aud cum umbla la beciul cu vin. Placuta cu «intrari si iesiri» e acum mai des marcata pe partea cu «iesiri». Pot spune ca am o relatie veche si buna cu vinul. Iar acum se deschid posibilitati noi, care implica vinul. Absolut obligatoriu voi organiza si o seara cu oamenii din banci. Nu ma intereseaza sa-mi cumpere lucrari, dar trebuie sa afle ce se intampla, sa vorbim despre infiintarea unui fond pentru tinerii artisti sau a unor burse individuale. Sa le cumpere materiale, sa le dea o renta si, dupa un an, sa primeasca in schimb cateva lucrari executate in timpul bursei. Fac un catalog, organizeaza o expozitie si se cheama ca au pus un artist pe piata", explica Ilfoveanu.
De altfel, in urma intersectarilor din atelierul sau, si Gheorghe Moisescu, alaturi de Ioan T. Morar, planuiesc sa lanseze un program prin care artistii si cei care au puterea sa-i sponsorizeze sa se intalneasca. „E o manie la noi, printre toti intelectualii, sa se salveze lumea, sa facem bine tarii, sa facem bine oricui... Si nu vad sa functioneze. Daca fiecare si-ar face bine lui insusi, prin ricoseu le-ar face si altor persoane din imediata sa apropiere. Cand fiecare isi face bine singur, se iveste binele general", spune Ilfoveanu.

Poate ultima sansa
Bucurestiul are astazi cam 2.000, poate 2.500 de artisti. Cam cati avea Anvers-ul prin secolul al XVI-lea. Dintre acestia, nici 25% nu au ateliere, in conditiile in care numarul creste anual cu 30-40 de noi membri UAP. Iar Bucurestiul mai este, in acelasi timp, singurul oras care inchide ateliere, in loc sa deschida altele noi. Aman si-a lasat prin testament atelierele pentru artistii viitori, la fel si Stork, iar primaria a gasit de cuviinta sa le inchida. Spatiul ocupat de Sorin Dumitrescu intr-o cladire a fost revendicat, castigat, vandut, iar Dumitrescu a ramas fara atelier. Spatiile din Pangratti - si acelea nascute doar pentru ca un primar din anii "50 (Doncea) era indragostit de o sculptorita - se elibereaza doar „prin deces".
S-ar putea, in acest ritm, ca numai cei care vor ajunge sa fie invitati in atelierul lui Ilfoveanu sa fie printre putinii care vor mai avea ocazia sa „dea nas" cu izul fin de vopsea si terebentina, de panza, hartie si de ulei al atelierelor. Sa vada lucrarile desfacand stive, nu atarnand sub reflectoare cu halogen in holuri de institutii. Sa simta in vene de ce un vin se asorteaza cu un tablou, nu cu altul. Sa-si desfunde simturile intr-un chip necunoscut pana atunci. Poate ca atunci si alti pictori, fotografi, sculptori vor gasi cheia de sticla care deschide portile. Poate „lumea buna" va fi ceva mai inspirata, bancherii - mai inclinati catre mecenat, artistii - mai putin speriati de spectrul frigiderelor goale, vinul - mai bine inteles... Sau poate ca nu va fi asa prea curand. Dar macar e un inceput.