Marin Marian-Balasa

Cea mai consistenta institutie prin care societatea rurala isi cauta consolidarea egal biologica si sociala, ba chiar si economica, era nasia. Cu prilejul nasterii si al nuntii oamenii isi adaugau o relatie de rudenie pe alese, solicitănd unui strain ori chiar unei rude mai indepartate inrudirea voluntara. Astfel, nasia era nu numai o asociere, ci o reala investitie, achizitie si expansiune sociala.
Intre nasi (un fel de parinti adoptivi) si fini (un fel de fii prin alianta) se instalau relatii de incredere si intrajutorare indiscutabile, lungi căt viata lor. Vizitele reciproce si schimburile de daruri erau lege, iar aportul nasilor la fundamentarea standardului economic al nou-nascutului (cu ocazia botezului), dar mai ales la startul averii mirilor (cu ocazia nuntii) era consistent, aproape păna la proverbial. Tocmai din pricina asteptarilor si a competentelor lor economice, nasii unui copil sau nasii unui cuplu marital erau alesi si curtati cu atentie. In genere, se considera un fapt de mare merit religios pentru un ins sau o familie sa boteze sau sa cunune căt mai multa lume. Asta si fiindca, in constiinta ortodoxiei populare, contributia financiar-economica, prin dar, era una dintre cele mai eficiente forme de obol si merit religios. Oricum, nasia insemna, automat, si disponibilitatea de a contribui economic la bunastarea finilor, adica a copilului botezat sau a cuplului condus la altarul matrimonial.
In contextul discutiei problemelor nou-nascutilor - adica a analizarii unor elemente ce tin de „economia biologicului" - interesanta este insa institutia „nasiei din drum". Caci „nasul din drum" era o institutie nu atăt social-economica, căt terapeutica.
Cănd intr-o familie mureau copii, ultimul nascut era lasat in drum sau lănga o făntăna, in fata unei biserici ori chiar la o rascruce de drumuri. Acolo era pazit, de la distanta, de un parinte ori de catre un parinte si moasa copilului. Iar primul trecator, oricine ar fi fost, barbat sau femeie, romăn sau rrom, era ales nasul respectivului prunc. Daca trecea pe-acolo un căine (cum a fost inregistrat in Oltenia), nas era pus stapănul căinelui.
Exista si posibilitatea ca, in cazul unei nasteri dificile ori al unei iminente morti a nou-nascutului, ba chiar si al decesului sau la nastere, rolul de nasa era preluat repede de moasa. Copilul era botezat de urgenta, de catre moasa sau femeile aflate mai mult sau mai putin intămplator de fata. Desigur, nu e vorba de un botez propriu-zis, lipsind liturghia, harul mistic si apa, mirul si agheasma. Dar substituirea preotului cu moasa nu e doar simbolica, ci si acceptabila si eficienta pentru mentalitatea poporana in legatura cu situatiile de urgenta sau criza. In acelasi timp, copilul muribund sau poate deja decedat primea atunci, de urgenta, numele unui sfănt, poate chiar sfăntul zilei, ba poate chiar unul din numele cele mai comune (Ion/Ioana, Maria).
Oricum, interesant este insa ca, in situatii existentiale, vitale, de criza, principiul dominant economico-social al nasiei slabeste; nasul nu mai este persoana sau familia selectata cu grija, dorita si curtata in acest sens de catre parinti. Economicul, asadar, paleste, elementarul vital apelănd la solutia disperata a acceptarii unui intermediar (spiritual-simbolic) indiferent de conditia sa sociala si economica.
Asadar, atunci cănd se constata riscul supravietuirii unui copil, parintii procedau mai intăi la „botezarea" sa pripita, limitata sau improvizata. Insa ulterior, dupa ce copilul fusese deja botezat crestineste, avănd si un nume oficial, definitiv, familia sa putea proceda si la schimbarea numelui respectivului prunc. Jocul cu numele reprezenta o forma de „pacalire" a spiritelor sau a bolilor (si acestea din urma entitati animate), care poate ca vor fi ramas sa caute, sa raneasca, sa posede si sa rapuna pe cineva cu numele initial - nume la care insa n-ar mai fi raspuns nimeni - deci pe cineva nemaiexistent. Conform sperantei populare, dupa tacita rebotezare, copilul ar fi urmat sa scape de urmaritorii demonico-microbieni.
Aceasta schimbare de nume putea fi efectuata fie de parinti, fie de catre moasa, preot sau chiar o femeie oarecare. Ea echivala cu o rebotezare, fie putănd chiar contine elemente ale botezarii oficial-crestine, fie putănd ignora acest aspect ritual. Totusi, si cu aceste ocazii, gesturi precum ridicarea sau leganarea pruncului, rostirea cu glas tare a unei formule precum „de-acum nu te vei mai numi..., ci te vei numi..." au putere de rit.
Odata cu numele, pe alocuri se preschimbau si hainele copilului, cele vechi fiind aruncate pe ape sau ingropate.
Tot pentru a preveni decesul prematur al unui prunc jilav ori cu semne de boala si sfărseala, pentru Oltenia este atestat obiceiul trecerii sale „prin săn". Adica obiceiul introducerii lui prin gaura de piept a camasii unei femei care are copii zdraveni, iar apoi imediata scoatere a pruncului amenintat fie prin măneca, fie prin poala respectivei camasi.
Insa, independent de acest tertip onomastic sau de „contaminarea" cu vitalitate prin contactul cu femeia de succes biologic, o forma mai radicala a schimbarii de identitate era chiar vănzarea copilului. Fie impreuna cu schimbarea numelui, fie fara acest gest, parintii puteau trece si direct la transferul, „datul de pomana" sau „vănzarea" pruncului lor. Mai exact, pruncul era dat, ca spre adoptie, unei femei si mame in a carei casa pruncii prosperau si nu pareau a fi amenintati de boli sau moarte.
Vănzarea aceasta, ca si - sau numai - schimbarea numelui aveau loc atunci cănd intervenea „boala copilului", „boala rea", epilepsia sau orice alta boala cu potential letal.
Cu vănzarea pruncilor - in societatile rurale romănesti - ne plasam intr-o economie egal ireala si spectaculoasa. Mai exact, in plina economie simbolica, terapeutica (poate doar pseudoterapeutica) si hotarăt magica. Este vorba despre acea vănzare care avea loc in familiile cu dificultati de procreere, adica in familiile care avusesera parte de avorturi repetate sau de decese premature, in care murisera mai multi prunci, in care copiii se nasteau cu fragilitati sau boli letale.
Interesant, in sudul Romăniei pruncul „dat de pomana" era inmănat de mama reala prin fereastra casei. Stănd in afara casei, femeia cu noroc la copii primea pruncul din bratele mamei si raspundea, ca la pomana, cu formula indicarii divinului sau a lumii de dincolo: „bogdaproste". Mama declara ca nu-i apartine ei copilul, ci celei adoptive. Uneori se mentiona retoric motivul (pentru ca sa traiasca, precum ceilalti copii). Iar fereastra, ca spatiu de mediere si instrainare, sublinia rolul simbolic, egal ireal si real, egal nefiresc si dorit, egal absurd si licit, al acestei tranzactii. Dupa o vreme, uneori doar la o zi-doua, alteori doar atunci cănd nimic nu mai trada fragilitatea vitala a copilului, acesta putea fi reprimit si reintegrat in familia sa biologica.
Intre aceasta „dare de pomana" temporara si „vănzarea copilului", provizorie si ea, confuzia este mare. De fapt, in cazul acesta, „datul de pomana" este doar expresia mai veche, populara si puternic inspirata sau sustinuta de crestinismul popular sau ortodoxia de masa. In vreme ce „vănzarea" este, oarecum, aproape un neologism, un termen laic. Identitatea e dovedita prin faptul ca si in cazul (prefacutei) „vănzari" gestualitatea ritualica si retorica este cam aceeasi. Cei care utilizeaza termenul „vănzare" grabindu-se sa precizeze ca nu era o vănzare propriu-zisa, ca nu erau bani implicati aici (ori ca banii erau foarte putini, adica simbolici), ca totul era un joc simbolic si temporar. Copilul era dat mamei adoptive tot prin gaura geamului. Aceasta dadea niste monede doar (pentru Oltenia, mai multe marturii pomenesc de suma de „cinci lei"), iar asta poate pentru a convinge sau insela boala insasi. Adoptiva, de regula, schimba numele pruncului, dar ea ramănea mai mult ca o nasa, returnănd pruncul, mai devreme sau mai tărziu, familiei biologice.
Avem de-a face, asadar, cu o vănzare simbolica, deoarece parintii biologici stabileau foarte clar cu viitorii parinti elementul pur formal al gestului, acest gest constănd in-
tr-o adoptie reala doar arareori. Numai in cazul cedarii definitive a copilului putem vorbi de adoptie (si aceasta fiind mai degraba una informala). Oricum, asa cum am subliniat, cel mai adesea vănzarea domestica era o manopera simbolico-magica.

* * *

In episodul de fata am vorbit mai mult de exceptii. Adica de situatii critice, de urgenta sau criza, in care regulile sociale uzuale cunosc exceptii, inversiuni, improvizatii, solutii egal bizare si temporare. Important este insa faptul ca mentalitatea romăneasca rurala avea mecanisme pentru abordarea sau „rezolvarea" imaginara inclusiv a unor asemenea situatii de criza, exceptie, urgenta.
Pentru cele mai bune si numeroase informatii despre mentalitatea in act a romănului traditional ramăne consultabila cu maxima eficienta veritabila enciclopedie care este seria de volume Corpus de documente etnografice. Sarbatori si obiceiuri. Raspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Romăn (Bucuresti: Editura Enciclopedica, vol. I: Oltenia, 2001; vol. II: Banat, Crisana, Maramures, 2002; vol. III: Transilvania, 2003; vol. IV: Moldova, 2004). Volumele ofera citate exacte, prelevate de la reprezentanti ai găndirii folclorice din extrem de numeroase localitati din Romănia celei de-a doua jumatati a secolului 20. Grupate pe teme, subteme si concepte, aceste idei si declaratii releva structuri mentalitare extrem de extinse. Chiar si revolute si disolute - in cadrul imaginarului si mentalului romănului contemporan - ele sunt, totusi, cel putin referentiale, pasive, adormit-latente, liminare.