Boom-ul creditării din a doua jumătate a deceniului trecut a fost cauzat de o combinaţie de factori, cei mai importanţi fiind, conform opiniei BNR, tendinţa generală de dereglementare şi laissez-faire la nivel mondial, liberalizarea totală a mişcărilor de capital (condiţie a aderării la UE), precum şi incultura financiară a publicului.
Prezentarea acestor factori a constituit introducerea unei noi lecţii de educaţie financiară din cadrul seminarului organizat de Institutul Naţional al Magistraturii (INM), cu participarea unor reprezentanţi ai Băncii Naţionale a României.
Clasamentul Standard & Poor’s a fost stabilit pe baza răspunsurilor la întrebări despre diversificarea riscului, efectele inflaţiei sau dobânda compusă.
În aceste condiţii, subiectul prezentării “Ce ar trebui să ştie un solicitant de credit?” este, chiar şi acum, de o importanţă majoră.
Ce ar trebui, deci, să ştie un “aspirant” la calitatea de debitor bancar? Prima regulă enunţată de reprezentantul BNR a fost “nu lua niciodată un credit într-o altă valută decât cea în care încasezi veniturile curente”. Nimic neobişnuit până aici, deoarece recomandarea a apărut de mai multe ori în presă, inclusiv din partea guvernatorului Mugur Isărescu, în anii de euforie ai creditării.
De aici lucrurile încep să devină interesante. “Nu lua niciodată credit pe o perioadă foarte lungă (mai mult de 10 ani)”, deoarece “prin compunerea dobânzii ajungi să plăteşti de 2, 3 sau de mai multe ori preţul iniţial al bunului”, spune ce-a de-a două regulă, care este ilustrată cu un exemplu de calcul a dobânzii compuse.
Tot aici este amintit faptul că statul român s-a împrumutat, la sfârşitul secolului al XIX-lea, pentru 90 de ani, ceea ce a reprezentat “o greşeală imensă în termeni financiari”.
Şi mai interesantă este cea de-a treia “poruncă” a debitorului, care spune “nu lua niciodată credit cu dobândă variabilă (indexabilă cu o mărime variabilă gen ROBOR sau LIBOR)”.
Din păcate, oficialii BNR au “uitat” să promoveze şi aceste două recomandări în perioada de creştere explozivă a creditării. Nici acum ele nu se regăsesc în discursul public.
Veţi spune că, în condiţiile aplicării lor, nimeni nu şi-ar mai putea lua o casă prin credit, iar numărul cererilor de creditare s-ar prăbuşi.
Este adevărat, însă tocmai neglijarea iresponsabilă a acestor reguli (n.a. oare când le-a descoperit Banca Naţională?) a reprezentat unul dintre factorii determinanţi ai bulei creditării din a doua jumătate a deceniului trecut şi întârzierea revenirii la principii mai prudente de creditare pune în pericol nu doar solvabilitatea debitorilor ci şi stabilitatea sistemului bancar.
La fel de adevărat este şi faptul că preţurile locuinţelor nu ar fi ajuns la un nivel stratosferic fără explozia “supravegheată” de BNR a creditării, nivel complet rupt de cel al veniturilor.
Este greu de crezut că o astfel de creştere explozivă a creditării, mai ales în sectorul gospodăriilor, ar fi avut loc dacă ar fi existat, măcar de la jumătatea deceniului trecut, o lege a insolvenţei personale, care să includă şi darea în plată. O astfel de lege era imperios necesară, mai ales pe fondul educaţiei financiare deficitare a solicitanţilor de credit, şi ar fi contribuit, pe lângă temperarea sistemului bancar, inclusiv la diminuarea inculturii financiare.
Dar “incultura financiară se manifestă nu numai la românii relativ săraci (solicitanţi de credit), ea se poate vedea şi la cei înstăriţi, cu depozite bancare semnificative”, se mai arată în prezentarea BNR.
În acest caz, forma sa de manifestare ia forma constituirii depozitelor bancare aflate peste limita de garantare. Datele de la BNR arată că în 2016 erau circa 23.000 de depozite cu o valoare mai mare de 100.000 de euro, care este pragul de garantare.
Lectorul de la Banca Naţională a subliniat că există 36 de bănci în care se pot depune câte 100.000 de euro şi a amintit de precedentul din Cipru, când s-a utilizat procedura de bail-in pentru stingerea unor datorii ale băncilor.
După împărţirea politicilor economice, inclusiv monetare, în două categorii, prociclice şi anticiclice, reprezentanţii BNR au arătat că un studiu intern al BNR, din martie 2013, a încercat să determine caracterul prociclic sau anticiclic al politicii monetare în perioada de boom (2003 – 2008) şi recesiune (2008 – 2012).
Politicile monetare sunt prociclice atunci când accentuează creşterea în perioada de boom sau scăderea în perioada de recesiune şi anticiclice atunci când acţionează “în sensul diminuării creşterii sau scăderii”.
Au fost urmărite evoluţia rezervelor minime obligatorii (RMO), provizionarea, supravegherea IFN-urilor, adecvarea capitalului şi măsurile pentru limitarea riscului de credit.
Concluzia, conform căreia “reglementările iniţiate de BNR în perioada de creştere a creditului (2003 – septembrie 2008) au avut un caracter preponderent anticiclic, de temperare a creditării”, în timp ce “o serie de reglementări impuse de instituţiile internaţionale şi preluate de BNR au avut caracter prociclic, în subperioada martie 2007 – septembrie 2008”, eliberează, practic, instituţia monetară şi de supraveghere bancară a statului român de orice răspundere privind bula creditării.
Dar dacă reglementările iniţiale au avut caracter anticiclic, cum a fost posibilă o creşterea de aproape 5 ori a creditului neguvernamental între 2003 şi 2007, în condiţiile în care PIB-ul nominal, de care depind veniturile nominale din economie, a crescut de circa 2 ori?Conform datelor de la BNR şi INS, între 2000 şi 2016 creditul neguvernamental a crescut de aproape 30 de ori, pe fondul unei creşteri a PIB-ului nominal de 9,4 ori.
Alături de alte măsuri cu caracter ciclic sau anticiclic referitoare la creditare, au fost aplicate trei majorări ale ratei rezervelor minime obligatorii pentru resursele în valută în perioada august 2004 – iulie 2006, de la 25% la 40%, în timp ce rata rezervelor minime pentru resursele în lei a fost majorată de la 18% la 20%, după o scădere de la 18% până la 16% în perioada august 2005 – iunie 2006.
BNR consideră că RMO au un puternic caracter anticiclic, respectiv creşterea lor influenţează puternic scăderea creditului. Ratele de 40% şi 20% au fost aplicate în perioada martie 2006 – iunie 2009 pentru resursele în valută, respectiv iulie 2006 – octombrie 2008 pentru resursele în lei.
Caracterul “prudenţial” al rezervelor minime obligatorii este “demontat” însă în buletinul trimestrial din T1 2014 al Băncii Angliei, în cadrul studiului “Crearea banilor în economia modernă” , unde se descrie detaliat modul în care băncile creează, din nimic, cea mai mare parte a banilor din economie, sub forma depozitelor rezultate în urma acordării creditelor.
Tot acolo se arată că “teoria multiplicatorului monetar nu reprezintă o descriere corectă a modului în care sunt creaţi banii”, în condiţiile în care “rezervele minime de la banca centrală nu reprezintă o restricţie impusă creditării”.
Lista măsurilor adoptate de BNR până în 2008 continuă cu ceea ce s-a pus în practică şi după 2008. Aici sunt incluse şi deciziile altor autorităţi, cum ar fi lansarea programului “Prima casă”, în 2009, sau ordonanţa guvernamentală privind protecţia debitorilor bancari, prin “asigurarea unei mai bune transparenţe a costurilor aferente serviciilor financiare”.
Dar de ce a fost nevoie de o criză majoră, pentru ca alte autorităţi naţionale să adopte măsuri de protecţia a consumatorilor de servicii financiare?
De ce a fost de acord BNR cu programul “Prima casă”, când doar avansul extrem de scăzut este suficient pentru a asigura creditelor condiţia de subprime?
Bineînţeles că întrebarea este retorică, mai ales că finanţările din cadrul programului nu îndeplineau, până în 2013, niciuna dintre cele trei reguli enunţate de BNR, iar de la acordarea exclusivă a creditelor în lei nu sunt respectate regulile care spun “nu lua niciodată credit pe mai mult de 10 ani” şi “nu lua niciodată credit cu dobândă variabilă”.
Din păcate, în prezentare nu se precizează de ce a mai fost necesară continuare a programului şi după încheierea recesiunii în 2012, având în vedere caracterul său pronunţat anticiclic. Dacă măsurile subliniate în “Ce a făcut BNR pentru preîntâmpinarea crizei, înainte de 2008?” ar fi avut vreo eficienţă, atunci tot efortul făcut pentru a scăpa de povara răspunderii nu ar fi fost necesar. Întrebarea nu poate avea, deci, decât un singur răspuns.
Verbul “a preîntâmpina” este definit prin “a lua din timp măsuri de precauţie, pentru a înlătura ceva neplăcut, a preveni”. Conform acestei definiţii, BNR nu a făcut nimic pentru a preîntâmpina criza, iar titlul prezentării din faţa magistraţilor a fost, probabil, doar o fină autoironie.
