Dr. Mengele al Romaniei – Complicitatea Colegiului Medicilor din Romania naste monstri

0
961

„A fost un experiment”

Un articol curajos al unei jurnaliste si un blog… Casa Jurnalistului… Apoi o suma de complicitati care duc toate intr un musuroi infect in care fiecare mana o spala pe alta cu dezinfectanti de la Hexifarma…

Nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil daca aceasta organizatie stupida de corbi medicali care isi apara infectiile unul celuilalt, care pun in fruntea ei toti astarastoii si profesorii venali si penali, care acopera incompetenta medicilor, care NU intervine si prin aceasta se dovedeste, penala, inutila si vinovata…

Odata cu Burnei ar trebui dusi in celula si cei de la Colegiul Medicilor… Cate vieti s-au stins prin incompetenta aparata de Colegiul Medicilor? Cate vieti ar fi putut fi salvate daca acesti falsi si stupizi doctori ar fi reactionat la timp si NU ar fi luat absurd, tardiv si incorect apararea unor asa numiti medici?

Da, e opinia mea si de-a lungul vietii am ajuns sa inteleg multe si sa stiu multe despre Colegiul Medicilor… e timpul ca acest puroi sa se sparga si sa punem peste el niste apa oxigenata de DNA si un antibiotic….

Felicitari casajurnalistului.ro si articolul in continuare:

Cel mai renumit ortoped din România a experimentat cu un implant neomologat
pe o fetiță care șchiopăta. 
11 operații mai târziu, fetița, devenită între timp domnișoară,
de-abia se mai poate ridica din pat.



Viața Amirei este prelungirea unui experiment.

Are 19 ani fracturați de 11 intervenții medicale. Zilele de internare însumează mai bine de un an petrecut la secția de ortopedie a spitalului Marie Curie. „E un loc groaznic. Ca-n filmele de groază, dar mai rău, că mie-mi plac filmele de groază…”

Acum locuiește în pat, într-o căsuță cu două camere din cartierul Sălaj. Liceul l-a făcut tot acasă, cu școlarizare la domiciliu. A reușit să ia bacul, dar nu știe ce să facă cu el. Își petrece zilele în pat. Iese foarte rar din casă, pe distanțe scurte și doar în cîrje. Piciorul ei stîng a devenit un membru străin, care, după atîtea operații, nu o mai ascultă, iar coloana i s-a deformat într-o scolioză supărătoare.

Totul a început de la o luxație de șold.


„Cel mai bun doctor din România”


Când Amira avea un an, mama ei a aflat că fetița nu are osul piciorului bine fixat în șold.

Operația pentru luxație congenitală de șold e una standard — trebuie doar să-i potrivească osul la loc și să-i pună piciorul în ghips.

Ca să fie totuși sigură că iese bine, mama Amirei nu s-a dus pur și simplu la orice doctor. Știa pe cineva care știa un chirurg de la Marie Curie „care ne-a zis așa:

„Am găsit un doctor care e cel mai bun din România”.

„Cel mai bun doctor din România” era Gheorghe Burnei, inventator și pionier în medicină, prodecan la universitate, șef în comisii de malpraxis, erou al televiziunilor și al ziarelor, „un sfânt ajuns pe Pământ”.

Articolele despre doctor intră deseori la secțiunea „Spiritualitate”. Este prezentat ca unul dintre geniile care au refuzat să plece în străinătate pe bani mulți și au rămas în România ca să ne salveze.


Foto stânga de pe site-ul clinicii Regina Maria. Capturi dreapta din ProTV și Formula AS.


„Voia să inventeze ceva…”


Ciopîrțite, stîrpite sînt două cuvinte pe care Emilia Iliescu, mama Amirei, le folosește foarte des. „Oasele ei au fost ciopîrțite.”

Doctorul nu a făcut operația recomandată, ci o inovație: i-a crăpat fetiței bazinul în două și i-a pus un implant din ceramică.

Implantul „nu există în cărțile de ortopedie”, îmi spune revoltat un medic ortoped dintr-un mare spital din București. E unul dintre doctorii la care vin pacienții fugiți de la Burnei. M-a primit în cabinetul lui abia după cîteva luni bune de mesaje și telefoane.  Vorbește calm și îmi explică lucrurile ca unui copil care e-n pericol să nu înțeleagă lecția.

„Scrieți așa: A fost un experiment!

Biovitroceramica (BVC) este o componentă de ceramică și sticlă, folosită frecvent de stomatologi. În ortopedie, poate înlocui o gaură dintr-un os. Dar Amira nu avea nici o gaură în șold care să trebuiască umplută.

Domnul profesor Burnei ne-a spus într-un interviu telefonic: „Acest implant BVC este un implant autorizat de Ministerul Sănătății în urma unor experiențe făcute de domnul profesor Antonescu”.

Dar profesorul Dinu Antonescu ne spune, în alt interviu telefonic, altceva: „Nu am folosit niciodată biovitroceramica la luxația de șold. Eu am folosit doar pentru tumori, ca să umplu cavități osoase restante. Înainte de a le folosi, am făcut studii pe animale, au fost și publicate.”

“Nu ai voie să încerci pe pacient pînă n-ai încercat pe animale. Trebuie să fii sigur că nu e toxic, că se integrează. Ceramica asta făcută de inginerul Negreanu nu se absorbea.



Tiberiu Popescu Negreanu era inginerul la care a trimis-o Burnei pe Emilia să cumpere implantul. Trimitea bucățile de ceramică la spital într-o pungă, fără lot și serie de fabricație, fără etichetă și contraindicații. Erau pur și simplu scoase din pungă, sterilizate și băgate în pacient, spun surse care lucrau pe-atunci în spital.

Foaia de observație a Amirei nu are etichetă cu datele de identificare ale implantului și nici o hârtie de consimțământ pentru această procedură. Părinții spun că n-au fost informați că fetița lor de un an urma să primească un implant pe care nici un alt medic nu l-a mai folosit într-un caz similar.

E ca și cum aș face eu acasă aspirină în chiuvetă și le-aș vinde-o oamenilor”, spune o sursă apropiată de caz. „Orice produs trebuie să facă parte dintr-un lot cu cod de identificare. BVC e legal să folosești, dar nu ăla neomologat. Iar ce făcea inginerul Negreanu la el în curte nu era omologat. Între 2002 și 2004, sînt mai multe cazuri cu BVC operate de Burnei. Majoritatea sînt un dezastru”, spun sursele din spital.

rad2
POQE6400

Profesorul Mihai Jianu, cel care a făcut prima bancă de oase din România, ne-a spus că n-a folosit niciodată BVC-ul la luxația de șold: „Știu că s-a mai folosit, dar copiii au plecat în străinătate pe urmă, ca vai de capul lor. Pentru că biovitroceramica nu se dezvoltă odată cu osul coxal și au fost niște tragedii.”

Implantul nu e omologat, confirmă Agenția Națională a Medicamentului.

„E ca și cum la noapte visez că, dacă bag căcat într-un pacient și cred că se face bine, aș fi îndreptățit să o fac. E de pușcărie!”, exclamă alt medic, care a lucrat cu Burnei și îl știe de ani de zile.

„Totul a pornit de la o simplă luxație de șold, care putea fi tratată, așa cum se întîmplă peste tot în lume, după tehnici consacrate și cu rezultate foarte bune. Nu știu ce a fost în capul lui, voia să inventeze ceva…


Experimentul pe Amira nu a fost o excepție.

Într-o investigație jurnalistică de un an, am descoperit că doctorul Burnei a ales de multe ori, în locul intervențiilor sigure, inovații medicale în urma cărora au murit copii și nenumărate vieți au fost distruse.


Doctorul Burnei nu vede vreo problemă în practicile sale. L-am întrebat dacă a avut vreun caz de malpraxis în întreaga sa carieră. A răspuns “Nu. N-a fost, pentru că în general atunci când… lucrurile acestea sunt vizibile. Adică în momentul în care umblă chirurgul este vizibil ce se face acolo”.

„Cel mai blamabil e că a operat-o de atîtea ori, că nu s-a oprit la timp și n-a zis Dom’le, gata, pînă aici merge competența mea, mai departe nu știu ce să fac. A operat-o și continuat să zică ce bine e, deși nu era. E inacceptabil!”, îmi spune și al treilea doctor pe care l-am consultat.

A lucrat o vreme în spitale din străinătate, s-a întors în România și acum operează la privat. Îl întreb dacă crede că am șanse ca vreun medic ortoped să vorbească public despre Burnei. „Nici o șansă. Tuturor le e frică!”


„Nu vrei să-l superi pe Burnei”


Ceilalți doctori știu ce se întâmplă cu experimentele lui Burnei, dar le e frică să vorbească.

„Dacă vrei să-mi faci rău, spune numele meu”, a prevenit-o un medic pe Emilia, după ce i-a spus: „În viața mea de ortoped, eu nu am văzut un copil adus în halul ăsta.

Gheorghe Burnei a acumulat suficiente funcții încît să poată controla domeniul ortopediei pediatrice:

Eșef al clinicii de ortopedie de la spitalul Marie Curie, fondator și președinte onorific al Asociației Române a Traumatologilor și Ortopezilor Pediatri, profesor și prodecan la Universitatea de Medicină și Farmacie, timp de cîțiva ani șef al Comisiei consultative de ortopedie pediatrică din cadrul Ministerului Sănătății și președinte al Comisiei de malpraxis pe ortopedie pediatrică din Colegiul Medicilor.


Gheorghe Burnei și Dan Mircea Enescu, managerul spitalului „Grigore Alexandrescu”, sursa: tvri.ro


„Nu vrei să-l superi pe Burnei dacă vrei să profesezi în continuare”, îmi spune alt medic. „N-ai vrea să ajungi vreodată la mâna lui.”

Unora le e frică de puseurile lui de furie, altora de telefoanele de intimidare, alții sînt convinși că e atît de puternic, încît le poate închide contul de Facebook de pe care au postat anonim o filmarecu el înjurînd o rezidentă. Majoritatea, pur și simplu, nu se bagă.

Între medici există un pact nescris de neagresiune: nu te exprimi public împotriva altui medic, chiar dacă vezi că deciziile lui pun în pericol viața pacienților.

Însă părinții copiilor care au fost operați și tratați de doctorul Burnei nu mai tac. Nu vor ca alți copii să treacă prin ce-au trecut copiii lor.


Un puzzle de traume


Corpul nostru e un puzzle fragil de oase, legate între ele cu zgârciul articulațiilor. Dacă o piesă se rupe sau nu se mai potrivește cu cea de lîngă ea, nu mai putem să facem unele lucruri. Uneori ne rupem o mînă și nu mai putem îmbrățișa pe cineva, alteori ne fracturăm un picior și nu mai putem merge. Pentru toate accidentele astea există ortopedia, care pune piesele de puzzle la loc.

Viața Amirei și-a Emiliei a fost un puzzle de traume. Fiecare operație a venit la pachet cu durere, datorii, luni petrecute în spital, groază și teamă.

La a doua operație, cînd Amira avea doi ani și jumătate, Burnei a operat-o degeaba la celălalt picior. „Ne-a spus că și acolo are displazie luxantă. Eu am aflat după 17 ani că copilul ăsta n-a avut nici o displazie și a fost operată de pomană. Mi-a spus un alt medic,Doamnă, dar de ce ați mai operat copilul ăsta la piciorul bun?, Păi dacă mi-a zis că are displazie luxantă și dacă n-o s-o operez, o să fie șchioapă, ca și cu stîngul. Am înghițit și asta.” Un doctor din spital ne-a spus: „El intră în sala de operații și se decide atunci – ia să mai tăiem un pic de-aici, să mutam asta aici, e dement!”.

După a treia operație, Amira nu mai putea să meargă deloc. „I-a tăiat și mai mult din bazin, i-a mai tăiat și din femur, i-a făcut o caricatură acolo. După două luni jumate de ghips și cu o bară între picioare, avea niște dureri cumplite”, povestește Emilia. Trebuia să o care în brațe peste tot. „Și la școală, o puneam în bancă, o luam din bancă.”

Mama se alarma după fiecare operație, dar doctorul Burnei se uita la radiografii și spunea sigur pe sine: „E foaarte bine.” Dacă un sfânt pe Pământ spune că e foarte bine, cum să-l contrazici?


„Dar tu ai bani de fixator?”


Anii treceau, Amira creștea, dar piciorul ei stâng se oprise din crescut și rămăsese cu opt centimetri mai scurt decât dreptul.

„E foaarte bine”, continua să îngâne doctorul, dar la un moment dat le-a dat vestea că trebuie să monteze un fixator.

Fixatorul extern e un dispozitiv inventat de sovietici: e alcătuit din fișe (un fel de cuie lungi), o bară de alungire și cercuri de metal sau carbon, care se montează direct pe os și îl țin imobil. E folosit pentru alungirea membrelor. Cele două bucăți ale osului se îndepărtează una de alta și osul se străduiește să umple golul. Arată ca ceva din garderoba lui Robocop.



„Dar tu ai bani de fixator?”, a întrebat-o Burnei pe mamă. Nu i-a spus că dispozitivul poate fi achiziționat de spital, ci a pus-o să strângă 5000€. „I-am spus că eu sînt o persoană săracă și nu am, dar o să găsesc cumva să mă ajute să scot banii ăștia. Mă gîndeam că o să mă duc la cerșit, numai să fac rost de bani s-o fac bine.”

Le-a luat doi ani să strângă banii – s-au împrumutat de pe unde-au putut și au făcut CAR-uri. Cu banii în mână, Burnei i-a trimis să se întâlnească cu firma care vinde fixatoare.

Tranzacția a avut loc într-o mașină, cu patronul și reprezentanta firmei, „după un colț, să nu ne vadă lumea”, povestește Bubu, soțul Emiliei.

Firma e Argonmed, iar patronul e Murat Gonencer, un cetățean care aduce instrumentar medical din Turcia. Mai multe surse din Marie Curie spun că Argonmed e firma de casă a lui Burnei și prețurile sînt peste cele practicate de alte firme.

“Care e comisionul doctorului Burnei pentru fiecare dispozitiv vîndut?”, l-am întrebat direct pe domnul Murat la telefon.

“Mă jigniți, eu nu vorbesc în stilul ăsta. Noi sîntem o firmă și dacă pacientul ne apelează, noi servim la ei“, ne-a răspuns și a încheiat convorbirea cu “Dacă publicați așa ceva, eu vă dau în judecată”.


fac-2
fac-3
fix-4

La fel și la primul implant al Amirei – Burnei a trimis-o pe bunica ei să-l cumpere de la inginerul Tiberiu Popescu Negreanu (care, între timp, a murit). Pentru radiografii îi trimitea la Monza, un spital particular, deși copiii au dreptul la analize gratuite.

Scenariul firmelor s-a repetat la majoritatea celor douăzeci și ceva de părinți cu care am vorbit pentru această documentare. Aproape toți sunt din provincie, au venituri modeste și au făcut eforturi disperate ca să strângă banii pentru aparatele și operațiile care le-au nenorocit copiii.


„Dacă face infecție, mă duc și mă spânzur!”


Viața Amirei se împarte între „înainte” și „după” fixator. „Înainte, eram aproape ca ceilalți copii, doar că mergeam ciudat.”

În seara dinaintea operației, Emilia s-a dus să-l întrebe pe doctor cît durează intervenția și cum o să fie recuperarea, ca să anunțe la școală. „Nimic nu mi-a spus. Mi-a zis așa: Măi, să-i dai copilului să mănînce, da, și mi-a scris o hîrtie, că v-o arăt, Carne, ouă, pește, somon, salate, legume, lapte, totul va lua din alimentație.”

A doua zi după operație, a aflat că Amira are 14 găuri mari în picior, cu pericol mare de infectare: „Ne-am întîlnit cu el la lift, făcea vizita. Ne-a oprit cînd a ieșit din lift, a dezvelit-o, că o aducea cu patul, și ne-a zis și nouă de pericolul de infecție. A zis Noi am făcut tot ce-am putut, acum depinde totul de voi. Aveți mare grijă, cum e-aici să fie și acolo. Adică cum e fața de curată… La 14 găuri, cu pericol imens, pentru că avea fișele groase. Ca și cum vă bat eu acuma niște fiare în picior, nu faceți infecție?”

Își amintește cum reprezentanta firmei Argonmed a intrat în salonul de terapie intensivă și, deși Amira încă nu se trezise din anestezie, a dat pătura la o parte și a pozat fixatorul „ca să justifice pe ce s-a plătit”.



De-abia atunci a văzut Emilia că fixatorul pornea de sus, din bazin, pînă jos, peste genunchi: „Am crezut că cad jos acolo, mă credeți? Eu n-am știut, el mi-a zis că fixatorul ăla va fi pus doar pe femur”.

În primele zile de pansat găuri în os, îi tremurau mîinile. „Citeam despre stafilococi, cum e cu pansamentele, ce ar trebui, mă gîndeam să nu vorbesc cînd o pansez, că am microbi în gură. Înnebunisem, nu primeam pe nimeni în casă. Pînă și pereții i-am spălat cu Domestos. Toate fierte, călcate.”

Emilia pleca dimineața și făcea curat în casele doamnelor pentru care lucrează, iar seara venea acasă și-și bandaja copilul.

Infecție osoasă, picior amputat, toate i se învîrteau în cap în timp ce intra în casă, se dezinfecta cu spirt, își punea mănuși sterile, își lua pe ea pijamaua călcată și curată, se așeza lîngă Amira, o spăla, o curăța. „Visam nopți în șir că copilul ăsta are viermi pe aparat! Deci așa ajunsesem! 10 luni de zile, zi de zi am pansat-o.”

„De cîte ori m-am internat în alea zece luni cu fixatorul, am dormit sub patul copilului, și asistenta mă călca pe mînă ca să mă scol dimineața la 6, să-i dau șpagă”, povestește Emilia.



Dacă face infecție, eu mă duc și mă spânzur!, mă gândeam. Nu mai vreau să mai trăiesc, știind că i-am făcut rău eu copilului.”

După încă trei operații în care i-au scos fixatorul și i-au mai băgat o tijă în femur, pentru că se fracturase, Emilia a găsit-o pe Amira la terapie intensivă.

„Copilul era tăiat tot, patul era plin de sînge. Cît am fost eu de luptătoare toate lunile alea, aproape că am clacat. Era să cad jos efectiv.”


„Pentru mine, viața e terminată.”


Emilia e o femeie de 40 și un pic de ani, cu ochi mari și căprui. Îmi arată o poză cu o fostă colegă de liceu și-mi zice așa, din senin:

„Am fost și noi ca dumneavoastră, știți? Eram mai mândre, eram cele mai drăguțe, eram nu-știu-cum. Și aveam niște vise… Speram la un alt viitor, nu la bătaia asta de joc. Mă duc în case și fac curățenie la oameni. Ca să am ce să-i dau la copilul ăsta. Sau, mai bine zis, să-mi plătesc datoriile pe care le-am făcut în urma schingiuirilor.

Tatăl Amirei și-a părăsit familia după a treia operație. „Se săturase de-atîtea spitale.” La ceva timp după plecarea soțului, Emilia l-a cunoscut pe Bubu, un campion al blîndeții care îi echilibrează firea vulcanică. Vara asta a plecat în Germania, la cules de mere și căpșuni, ca să strângă bani pentru datorii.



Amira s-a obișnuit cu gîndul că viitorul ei nu mai există. Timpul se scurge fără zgomot, alunecînd pe mustățile pisoiului care-i ține de urît. Stă cât mai retrasă, ca să nu fie o povară pentru prietenii ei.

S-a apucat să țină un blog cu povești despre un vampir care locuia într-un conac, lângă un cimitir. Rîde și-mi spune că îi plac cimitirele, i se par liniștitoare. Îi plac mai mult decît spitalele, „măcar acolo oamenii sînt morți”.

Prima dată când am vizitat-o în căsuța cu două camere din Rahova, am găsit o fată învelită în pat, cu pupilele mărite de lentile de contact colorate și machiată ca o școlăriță dintr-un anime pentru adolescenți. Și-a găsit refugiul în cultura japoneză: mai întâi în muzică, apoi în anime, cosplay și gyaru.



Așa scapă de viața adevărată și intră-n viața închipuită. Dar uneori n-are destulă putere ca să facă saltul, doar stă în pat, suspendată între ce e acum și ce-ar fi putut să fie.

— Dacă ar exista o chestie, un aparat, care să facă o persoană să simtă ce simte altă persoană, să treacă prin aceleași lucruri…
— Cui ai vrea să-i pui aparatul ăsta?
— Cui? Lui Burnei. Doar că lui ar trebui să-i fie de o mie de ori mai rău. Să simtă durerea tuturor copiilor…

Amira s-a săturat de operații. Zice că speră c-o să vină Apocalipsa înainte să fie nevoie de proteză. Îi e frică de două lucruri: să fie operată din nou și să moară Emilia. Și Bubu.

„Înainte nu-mi era frică că o să moară părinții mei. Nu-mi era frică de chestii. Voiam doar să ies afară cu prietenii. Cu toate că mama zice Te gîndești vreodată la mine? Da normal, doar că nu zic.Nu știe de ce îi e atît de frică, dar frica e acolo, s-a cuibărit în patul Amirei, sub pernă. Frica și singurătatea.



Vise? „Sînt persoane care cînd se gîndesc la viitorul lor, văd ceva.. Eu… N-aș putea să rămîn aici singură. Înainte aveam și eu visele mele. Voiam să fiu model gyaru în Japonia, dar acuma mi se pare că n-aș putea să fac asta, pentru că n-am motivație să fac nimic”, zice Amira.


A doua opinie


În toamna lui 2014, la 16 ani după ce a început coșmarul, Emilia a îndrăznit să facă ceva care e trecut în lege ca un drept al pacientului: a cerut a doua opinie.

„Ne-a recomandat cineva să ne ducem la un profesor, ortoped de adulți. Chiar stăteam pe hol acolo, Să vezi, zic, ce-o să se minuneze ce-a făcut Burnei.” Când colo, îi spune Doamnă, eu nu mai am cu ce să vă ajut. Nu ați știut la cine să mergeți! Păi cum nu am știut la cine să merg, nu este dat la televiziune că e cel mai bun din toată țara, din toată Europa?”

Ăsta o fi nebun sau are ceva cu săracul Burnei”, s-a gândit Emilia și s-a dus a doua zi la un ortoped de la Spitalul Militar Central, care i-a dat aceeași veste sumbră: „Practic, fixatorul a fost capacul. Nici măcar o șansă, una singură, nu i-a mai lăsat la copilul ăsta!”

A treia, a patra, a cincea opinie confirmau scenariul: prima operație a fost un experiment, a doua a fost inutilă, iar restul au fost încercări neglijente de a drege dezastrul.

Cum ați putut, dom’le, s-o duceți la Burnei?”, a întrebat-o un șef de secție de la alt mare spital din București. „Că noi cînd îl vedem p-ăsta ne terminăm de rîs!”

Altul le-a primit în cabinet, a consultat-o pe Amira și le-a zis: Știm tehnica Burnei. „Adică, deși știți, nici unul dintre voi nu faceți nimic, pentru că nu vă pasă de populația țării voastre”, oftează Emilia. „Dacă ar fi fost copilul vostru, probabil ați fi făcut ceva. Dar vouă nu vă pasă! Asta este.”

Ultima urmă de vrajă a sfântului Burnei s-a risipit când Emilia a ajuns la clinica Rizzoli din Italia, cu ajutorul unei fundații, iar medicul de acolo a confirmat: „A zis că am fost un experiment.”

Emilia n-a avut liniște pînă n-a mers la Burnei și i-a spus că știe că i-a nenorocit copilul. A dat buzna la el în birou: „Eu vă spun adevărul în față, ca să pot să merg mai departe… Să nu mă omor, să mă arunc în fața mașinii.” I-a spus că a mers la 11 medici și toți i-au confirmat același lucru – operații nereușite, implant neomologat, sechele nenumărate.

Burnei a fost defensiv: „Acea operație a fost o… o… o… operație, a fost o necroză… după ce a fost operația, a apărut o necroză (…) Această substanță [biovitroceramică, n.m.] a fost autorizată de Ministerul Sănătății și a fost făcută la Spitalul Foișor de profesorul Antonescu. N-a fost în nici un caz… nici unul n-a avut reacții adverse, au fost puse cu acte și documente.” Amira, care venise cu Emilia, a înregistrat conversația cu telefonul.

Burnei a mai spus că „A făcut luxație nu din cauza mea. L-am tratat așa cum am putut eu și n-au putut alții. Eu am făcut tot ce a trebuit să fac ca să fie bine”. A tot repetat „Eu am făcut tot ce-a fost omenește posibil. Atîta am putut eu pentru ea.”

Nu mai ținea minte că i-ar fi pus fixator și a negat că a pus-o pe Emilia să strîngă 5000 € și să cumpere fixatorul de la Argonmed: „Dvs mi-ați spus să vă pun în legătură cu el, că nu știu ce vreți să facă, să vă ajute… Ce treabă am eu cu el?” Cînd Emilia i-a zis „Eu nu mai pot să trăiesc, am vrut să mă omor de nu știu cîte ori. Știți ce scrie copilul meu pe Facebook? Că vrea să moară, că e inutilă!”, Burnei i-a răspuns că „Acum e mai bine. Ea poate să stea în picioare, poate să meargă.”

Cînd Emilia l-a sunat să-l anunțe că și-a găsit avocat, i-a spus „Să vă dea Dumnezeu cum doriți dumneavoastră și după sufletul dumneavoastră și ce-mi doriți mie, să vă dea dumneavoastră“.

Seara, cînd vine de la muncă, Emilia se apucă să caute părinți la fel ca ea prin subsolul articolelor despre premierele lui Burnei. Pe unii îi știa deja din lunile de internare, pe alții i-a găsit pe Facebook sau pe forumuri. Le-a scris și i-a întrebat dacă copiii lor sînt bine. Nici unul nu era bine.

A încercat să-i ajute pe toți, i-a chemat la București să ceară și ei opinii de la alți doctori, le-a dat sfaturi și îmbărbătare, i-a ținut uneori la ea acasă, chiar dacă asta însemna că ea trebuia să doarmă pe jos.

A recunoscut la fiecare povestea ei: oameni amărîți, cu o încredere infinită în Profesor, oameni cuminți, care-și frîng mîinile cînd intră în cabinet, oameni care nu-și pot închipui că există pe lume doctori care să le facă rău unor copii. Oameni care nu știu că au drepturi.

La finalul verii ăsteia, Emilia a găsit un avocat care să o reprezinte în instanță pro bono pe ea și pe ceilalți părinți. Nu vrea bani. Vrea doar să-l oprească pe Burnei. „Să nu mai facă alte crime pe copii.”

Nu înțelege nici acum cum a fost posibil. De ce un astfel de om e lăsat să opereze. De ce nici unul dintre ceilalți medici din România nu spune nimic.

Părinții simt că au fost trădați de sistemul medical, de statul român și de întreaga noastră societate. Astfel că s-au organizat și sunt pregătiți să se apere singuri. Vor să scoată la iveală experimentul.

Așa au ajuns la noi.

Nu suntem primii jurnaliști la care au mers cu povestea asta, dar celorlalți li s-a părut pur și simplu prea incredibilă ca să merite atenție. Iar publicul preferă poveștile frumoase cu români de geniu.

A durat un an să verificăm informațiile și să convingem sursele din sistem să vorbească. Mulți vor să schimbe lucrurile, dar nimeni nu e dispus să își riște cariera până nu vede solidaritate.

În zilele următoare, vom reconstitui cum a fost posibilă o astfel de nenorocire sub ochii tuturor.

Va fi o ocazie să ne gândim din câte lanțuri de complicități facem parte fiecare și ce tragedii, mai mari sau mai mici, lăsăm să se întâmple.

„A fost un experiment”

 

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ